Uranus Park de Dutescu e o carte care surprinde cu acuratețe o lume pe care mulți o recunosc: cartiere gri, nostalgii comuniste, tranziții fără final și personaje care par luate direct de pe stradă. E clar că autorul știe ce spune – se simte că vine dintr-un mediu care a trăit ce povestește. Ce surprinde, însă, e tocmai stilul în care e spus totul. Deși e scrisă de un arhitect, adică cineva obișnuit cu finețea proporțiilor și rigoarea formei, exprimarea e neașteptat de butucănoasă. Frazele sunt greoaie, limbajul e aproape de cel al unui muncitor din lumea construcțiilor “uranus park”, iar rafinamentul e înlocuit cu o sinceritate brută, fără prea multe pretenții literare. Poate că asta e intenția, să pară autentic, să nu “construiască” prea mult peste realitate. Dar chiar și așa, ai impresia că romanul e ridicat mai mult cu mistria decât cu stiloul. Pe scurt, nu regret ca am citit acest roman, dar nici nu l-aș reciti.