In ciuda importantei sale, emigrarea din Romania in Turcia nu a fost analizata de specialistii din cele doua tari la nivelul si profunzimea pe care le merita. Cartea pe care o aveti in mana este o exceptie. Lucrarea lui Metin Omer, care se concentreaza pe emigrarile din Romania in Turcia intre cele doua Razboaie Mondiale, este un demers stiintific unic in domeniu. Autorul a folosit intr-un mod echilibrat documente din arhivele romanesti si turcesti, dar si alte surse. Pe langa abilitatea in cercetare, faptul ca acesta poate sa priveasca si sa inteleaga fenomenul din pozitii diferite, „din interior si din afara”, aduce un plus de valoare lucrarii. Prin continutul ei, lucrarea aduce o contributie nu numai intelegerii relatiilor romano-turce, ci si istoriei locale ale turcilor din Balcani, tatarilor crimeeni si gagauzilor. Speram ca si emigrarile de dinaintea Primului Razboi Mondial si de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial sa fie analizate cu aceeasi rigoare stiintifica de autor si alti cercetatori. - prof. univ. dr. Hakan Kırımlı, Universitatea „Bilkent”, Ankara

 

Intr-o carte-interviu publicata in anul 2010, istoricul Kemal H. Karpat marturisea ca cea mai puternica amintire a perioadei din viata sa petrecuta in Romania a fost emigrarea unui grup de familii din satul sau natal Armutlu (azi Turda, judetul Tulcea), in anul 1935. In ziua in care grupul se pregatea sa plece, inainte de a porni spre portul Constanta unde urmau sa se imbarce pe vaporul a carui destinatie era Turcia, liderul grupului, hogea Salim, imamul din Babadag, a tinut un discurs in fata locuitorilor romani si bulgari care se adunasera sa ii conduca. Acesta a spus ca au trait in Dobrogea cu toata lumea in fratie, ca pamantul acestei zone a devenit parte a fiintei lor si ca isi parasesc patria pentru a se intoarce in propria tara. La final, toti si-au ridicat palariile in semn de respect pentru oameni si locuri. Apoi, „au pornit la drum dar, incet-incet (…) caii parca nu voiau sa mearga, pasii erau facuti fara tragere de inima, cu greu, de ziceai ca nu vor sa plece din acele pamanturi. Grupul a inceput sa iasa usor-usor din satul nostru, din pamanturile noastre. Cainii latrau, nici ei nu voiau sa plece. (…) Au inceput sa mearga spre Constanta de parca o faceau fortat, cu carutele scrasnind, cu caii impotrivindu-se, cu femeile plangand, cu copiii care plangeau si jeleau, cu barbatii care aveau capetele plecate incercand sa nu se uite in urma. (…) Chiar langa mezarlac (n.n. cimitirul musulman), ca si cand cineva ar fi dat un ordin, s-au oprit toate carutele. Toti au coborat, de la copii la batrani s-au intors spre mezarlac si, deschizandu-si palmele, s-au rugat. (…) Apoi, seara, acele case pline de viata au ramas intunecate si goale. Imediat au sosit bufnitele care au scos strigate de jale de parca cineva ar fi murit. O perioada, cainii care plecasera cu emigrantii s-au intors la locurile lor. S-au intors acasa si latrau in cautarea stapanilor. Insa stapanii lor se indreptau spre Anatolia. Au latrat, au latrat, au latrat, dar nimeni nu le-a deschis usa, nu le-a dat de mancare. Zona era pustie. Apoi s-au intors pe drumul din care venisera si au incercat sa ajunga din urma carutele care plecasera. Unii au ajuns, altii au murit pe drum. Nici cainele nu vrea sa isi paraseasca patria, locul in care s-a nascut. Dar omul!?!” - Metin Omer