„Formal, regimul comunist promova egalitatea de gen. In plan informal, familia medie romaneasca era una in care modelul patriarhal era (si cred ca, in continuare, este) cel dominant. Curios este ca, in familia mea, desi mama era cea care „articula" pedepsele ce ne reveneau, mie si fratelui meu, pentru diversele nazbatii, nu pe ea o percepeam ca autoritate. Rolul acesta ii revenea tatalui meu, despre care nu am amintiri conflictuale, cu exceptia celor din perioada adolescentei, minore insa. Violenta nu a reprezentat vreodata o prezenta familiala, dupa cum nu am regasit-o nici in cazul familiilor colegilor si prietenilor pe care ii vizitam. Pe de alta parte, momentele neintelegerilor familiale dintre parintii mei pot fi puse, ca fapte de viata, sub marca ironiei dusa spre sarcasm de tata si a plansului mamei. Pentru noi, copiii, acestea treceau repede, dar nu am convingerea ca la fel se intampla pentru ei. Cu toate acestea, tata a fost un model din perspectiva respectului pentru munca si a seriozitatii (intrucat era seful sectiei de mobila pentru export, invoca mereu seriozitatea germanilor cu care intra in contact), iar mama intruchipa perfect, si pentru noi, dar si pentru cei care o cunosteau, modelul „gospodinei". Pe de alta parte, bunicii dinspre tata (cu cei dinspre mama, care locuiau la tara, am avut contacte „fragmentate") erau modele de „eroi": bunicul fusese luat prizonier de catre armata sovietica in urma luptelor de la Cotul Donului, iar bunica fusese deportata de sovietici, in 1945, in lagarul de munca din regiunea miniera Donbas (Ucraina) de azi. Acolo se reintalnisera (pentru ca se cunoscusera inainte, erau din acelasi oras), iar dupa eliberare, in 1948-1949, se si casatorisera. Mai mult soptita inainte de 1989 - si cu interdictie clara de a o spune mai departe - povestea bunicilor s-a consolidat foarte bine in memoria mea afectiva."