Iata jurnalul unui Don Quijote care-si foloseste lancea nu ca sa lupte cu cineva (nici macar cu o eoliana), ci ca sa vasleasca, pur si simplu, cu ea, in timp ce barca i se scufunda, incet, incet, de la o zi la alta. De la o noapte la alta. Cand isi mai trage sufletul, Gabriel scrijeleste cu varful lancii pe peretii amaratei lui de barci propria poveste, si o face crud, autentic, resemnat, cu un umor si o autoironie care ba iti inclesteaza falcile si iti scrasnesc dintii, ba te fac sa razi cu lacrimi. Foarte putini avem curajul sa gandim despre noi asa cum scrie Timoceanu aici despre sine. - Robert Serban