Un coleg de breasla ma intreba de ce Fidelitatea clasicismului si nu Fidelitate clasicismului. Raspund cu gratitudinea cuvenita intrebarii: pentru ca asa mi-a venit pe limba.

Aceasta este ipostaza ingenua a raspunsului. Daca-l scolim putin, raspunsul, in afara oricarei pretiozitati, va fi: pentru ca, in formula secunda, dativul restrange sfera de sens, orientand-o univoc spre posesiune. Plus timbrul apodictic, tonul declarativ, chiar insurgent. Dintre functiile limbii in procesul de textualizare, recognoscibila acestui status quo ar fi functia de apel (Karl Buhler), specifica textelor incitative, orientate catre efecte de natura extralingvistica. Si atunci, de vreme ce functia expresiva „se joaca” aici, aliis verbis de vreme ce cuvinte de iubire se macina la moara clasicismului, de ce?

In forma dintai, Fidelitatea clasicismului, autorul se dezice de orice retorica a indignarii (contra cui?), incredintandu-se, cap plecat, genitivului cu functie dubla, de obiect, dar si de subiect. Caci poate fi vorba de o fidelitate asumata de un impatimit al clasicismului, dar si de clasicism ca agent al unei perpetue, nedezmintite fidelitati. Paleta semantica se va imbogati daca genitivului (clasicismului) ii vom recunoaste si functia de genitivus originis, investind lexemul cu privilegiul fidelitatii in spirit. Spunand astfel: fidelitatea purcede din clasicism, clasicismul va incorpora fastuos o indelunga asceza a innoirii ca forma de manifestare a fidelitatii.

Id est, a iubirii. - Petru Pistol