Dupa o promovare editoriala aproape semicentenara, poezia lui Radu Ulmeanu capata noi aspecte. Cu volumul Flacarile amurgului, poetul se situeaza intr-o reflectie de apasatoare autumnalitate, congruenta cu un presentiment thanatic transcris cu impacare senina, cu luciditatea unui destin implinit, deloc convulsiv ori potrivnic.

 

Noua formula a lirismului ilustreaza lapidaritatea unui discurs scrutator de sine, in care se toarna, expresiv, trairi si sentimente ce "rezuma" o aventura poetica de durata, dar din acel unghi, unul de incidenta, al senectutii tarzii, cand Poeziile sale, "cantece uitate / prin buzunar", rezuma "O viata de om, / o risipa de cantece, / o parabola / nedescifrata".

 

Laconismul acestei poezii "redusa la tacere" nu este decat un semn al unui mit care i-a incercat si pe alti cantareti de pretutindeni ai lirei orpheice – mitul luciditatii extreme, care impune tacerea. Este vorba de o "poetica a tacerii" ce vine dintr-o apropiere inevitabila a poetului adevarat de oglinzile reflexivitatii acute. "L-am asasinat / pe poetul / tacerii", scrie liricul nostru intr-un "extremism" al reflectiei pana in spatiile albe, acea „tacere alba”, absoluta, grea de intelesuri, de unde constatarea: "Tacerea / un cantec de aur". O tacere care "sparge timpanele pasarilor", prilejuindu-i o apoftegma memorabila, camilpetresciana, reformulata de un spirit lucid rationalist: "Cata cunoastere / atata singuratate"...

Vorba poetului:

"Vorbeste tacerea.

Cuvintele tac." - Zenovie Carlugea