Poeta redutabila, Mioara Baluta converteste orizontul de asteptare al cititorului in azimut existential forte, in efigie. Poezia ei este frunza macerata in abisurile din spatele poemelor, cu nervurile ramase insa distincte, precum indelebile raman liniile din palma. O poezie cu vadit ranfors moral, tensionata de o freatica jubilatorie, surdinizata insa cumva auster, ca acoperita de un nor de cenusa, rabufnind doar in actul poietic, o poezie care nu are nevoie sa primeasca un loc in lume, si-l face singura, ca o lume in sine ce este, intregind-o pe aceea careia obisnuim sa-i spunem, dintr-o straveche si inertiala disonanta, a noastra. - Dan Bogdan Hanu