Fragment din cartea "Furia" de Alex Michaelides:

"Ne-am continuat plimbarea pe malul Tamisei. La un moment dat, Lana mi-a aruncat o privire, apoi a spus foarte incet:
- Nu-ti pot da ceea ce vrei. Nu-ti pot da ceea ce cauti.
Am incercat sa-mi ascund nelinistea dupa un zambet.
- Ceea ce caut? Te referi la prietenie? Nu caut nimic.
Lana a suras.
Ba da, cauti, Elliot. Cauti iubire. Oricine poate sa vada asta.
Cu obrajii invapaiati de rusine, mi-am ferit privirea.
Lana a schimbat vorba cu tact. Ne apropiam de sfarsitul plimbarii.
Si asta a fost tot: cu cea mai usoara dintre atingeri mi-a dat de stire ferm si politicos ca nu ma considera un posibil iubit. Ma repartizase pe taramul prieteniei.
Sau, cel putin, asa am crezut atunci. Uitandu-ma in urma, nu mai sunt atat de sigur. Mare parte din interpretarea pe care o dadeam acelui moment era influentata de trecutul meu, de cine credeam ca sunt si de lentilele distorsionate prin care priveam lumea. Eram pe deplin convins de indezirabilitatea mea - daca asta este macar un cuvant. Asa ma simtisem inca din copilarie. Urat, neatragator. Nedorit.
Ce-ar fi fost daca as fi lasat jos acel bagaj emotional obsedant pe care tineam mortis sa-l car dupa mine?
Ce-ar fi fost daca as fi ascultat cu adevarat ce spunea Lana?
Ei bine, poate ca as fi descoperit ca vorbele ei aveau prea putin de-a face cu mine si totul de-a face cu ea.
Cu avantajul retrospectivei, pot sa aud ce spunea de fapt. Spunea ca e trista, ca e pierduta; si ca e singura - altfel n-ar fi stat acolo cu mine, practic un strain, intr-o dupa-amiaza de duminica. Cand m-a acuzat ca vreau iubire, ceea ce voia cu adevarat sa spuna e ca voiam sa fiu salvat. "Nu te pot salva, Elliot", incerca sa-mi transmita. "Nu cand am nevoie eu insami sa fiu salvata."
Daca mi-as fi dat seama de asta atunci, daca n-as fi fost atat de orb, de temator, daca as fi avut mai mult curaj, ei bine, poate ca as fi actionat cu totul altfel.
Si poate ca aceasta poveste ar fi avut un sfarsit mai fericit."