Gradina de sticla Ed.2025
Gradina de sticla Ed.2025
Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii”, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. - Gabriela Adameșteanu
Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate”. Mai știe că atunci când există „între coastele moi și fermecate ale poveștii”, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările”. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. - Simona Sora
Fragment din cartea „Grădina de sticlă” de Tatiana Țîbuleac:
„În trei ore, hainele pe care le scoteam afară încă aburinde se întăreau ca sticla. Rochiile înghețau primele. Ale Tamarei Pavlovna, lungi și plisate, se prefăceau în acordeoane. Ale mele, mici și colorate, încremeneau în poziții prostești, de parcă cineva desenase pe sârme pitici fără cap. Fustele deveneau triunghiuri, ciorapii – șerpi, chiloții – pescăruși. Câteva ierni la rând am purtat un sarafan roșu din lână de oaie. Era greu la stors și îl căram afară încă mustind de apă. Gerul îl făcea să se strângă repede, și atunci sarafanul transpira mii de picături care străluceau ca diamantele. Le râdeam cu unghiile și le adunam în palmele făcute căuș. Prima mea comoară. Erau și rufele un fel de a înțelege oamenii.
Să o luăm pe Tonea. Ea nu scrobea niciodată cearșafurile și spăla perdelele o dată la trei ani, însă hainele ei ne luminau curtea ca niște ghirlande tot anul. „Ce se vede acolo așa colorat, iar a spălat sărmana Tonea?”, întrebau femeile invidioase. Pe atunci, culorile nu erau privite cu ochi buni, iar hainele Tonei erau, într-adevăr, o nebunie. Sărmană, sărmană Tonea. Să te naști astfel tocmai atunci!
Raia a scos în toți anii cinci rochii - două de vară, două de iarnă și una așa, pentru ocazii. Nu credea Raia în haine, mai mult în perdele și în covoare. Atunci am înțeles eu că cei mai urâți oameni se înconjoară de cele mai frumoase lucruri. O broască era Raia, încă și raioasă pe deasupra, dar de trăit trăia ca o regină.
Surocika nu prea avea haine, ceea ce nu era de mirare pentru o femeie care ieșea rar din casă. În schimb, apartamentul ei era o încântare. Se pare că, în tinerețe, Surocika salvase de la moarte un detașament de femei cu croșete, și apoi, timp de mulți ani, le-a ținut prizoniere până când acelea i-au croșetat fiecare centimetru din jur. Lucruri simple: covorașe, cuverturi, învelitori de servante și dulăpioare. Obiecte de artă: păsăret, vaze pentru ikebane, canafei la ușă. Și, la sfârșit, însă deloc de neglijat, utilitarele: acoperăminte iscusite pentru televizor, patefon, frigider, samovar și – cum fără asta? - capacul de la veceu.
Ekaterina nu scotea rufe afară. Hainele ei nu erau de crăcănat pe sârme, iar Bella Isaakovna avea la balcon două sfori și cu ele se descurca și vara, și iarna. Cel mai mult spălam, înșiram și uscam noi. Tamara Pavlovna era obsedată de curățenie și așa m-a crescut și pe mine. Cum se împăcau în ea umblatul prin mizerie și gustul pentru ordine nu mă duce capul nici până astăzi.”
Descrierea produsului
Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii”, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. - Gabriela Adameșteanu
Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate”. Mai știe că atunci când există „între coastele moi și fermecate ale poveștii”, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările”. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. - Simona Sora
Fragment din cartea „Grădina de sticlă” de Tatiana Țîbuleac:
„În trei ore, hainele pe care le scoteam afară încă aburinde se întăreau ca sticla. Rochiile înghețau primele. Ale Tamarei Pavlovna, lungi și plisate, se prefăceau în acordeoane. Ale mele, mici și colorate, încremeneau în poziții prostești, de parcă cineva desenase pe sârme pitici fără cap. Fustele deveneau triunghiuri, ciorapii – șerpi, chiloții – pescăruși. Câteva ierni la rând am purtat un sarafan roșu din lână de oaie. Era greu la stors și îl căram afară încă mustind de apă. Gerul îl făcea să se strângă repede, și atunci sarafanul transpira mii de picături care străluceau ca diamantele. Le râdeam cu unghiile și le adunam în palmele făcute căuș. Prima mea comoară. Erau și rufele un fel de a înțelege oamenii.
Să o luăm pe Tonea. Ea nu scrobea niciodată cearșafurile și spăla perdelele o dată la trei ani, însă hainele ei ne luminau curtea ca niște ghirlande tot anul. „Ce se vede acolo așa colorat, iar a spălat sărmana Tonea?”, întrebau femeile invidioase. Pe atunci, culorile nu erau privite cu ochi buni, iar hainele Tonei erau, într-adevăr, o nebunie. Sărmană, sărmană Tonea. Să te naști astfel tocmai atunci!
Raia a scos în toți anii cinci rochii - două de vară, două de iarnă și una așa, pentru ocazii. Nu credea Raia în haine, mai mult în perdele și în covoare. Atunci am înțeles eu că cei mai urâți oameni se înconjoară de cele mai frumoase lucruri. O broască era Raia, încă și raioasă pe deasupra, dar de trăit trăia ca o regină.
Surocika nu prea avea haine, ceea ce nu era de mirare pentru o femeie care ieșea rar din casă. În schimb, apartamentul ei era o încântare. Se pare că, în tinerețe, Surocika salvase de la moarte un detașament de femei cu croșete, și apoi, timp de mulți ani, le-a ținut prizoniere până când acelea i-au croșetat fiecare centimetru din jur. Lucruri simple: covorașe, cuverturi, învelitori de servante și dulăpioare. Obiecte de artă: păsăret, vaze pentru ikebane, canafei la ușă. Și, la sfârșit, însă deloc de neglijat, utilitarele: acoperăminte iscusite pentru televizor, patefon, frigider, samovar și – cum fără asta? - capacul de la veceu.
Ekaterina nu scotea rufe afară. Hainele ei nu erau de crăcănat pe sârme, iar Bella Isaakovna avea la balcon două sfori și cu ele se descurca și vara, și iarna. Cel mai mult spălam, înșiram și uscam noi. Tamara Pavlovna era obsedată de curățenie și așa m-a crescut și pe mine. Cum se împăcau în ea umblatul prin mizerie și gustul pentru ordine nu mă duce capul nici până astăzi.”
Detaliile produsului
