Povestirile lui Iulian Popa au un aer de stranietate si melancolie, indiferent ca vorbesc despre criza din cuplu, singuratatea si debusolarea batranetii, despre lipsa de comunicare dintr-o lume alienata, uneori lipsita de speranta. Personajele lui traverseaza fantasmatic un spatiu bucurestean, in principal, a carui imagine se recompune in jurul unor evenimente marunte, traite, din cauza unor sensibilitati exacerbate dramatic si cu consecinte majore. In Guadalajara, gasim o proza a observatiei infinitezimale, uneori preocupata de surprinderea celor mai fine articulatii sufletesti si morale, alteori de schitarea unor tablouri pline de umor (mai degraba intunecat), scrise alert, cu dialoguri vii.