Niciodata pana acum nu mi s-a intamplat sa am nevoie de douasprezece incercari pentru a scrie cateva randuri insotitoare pentru o carte care mi-a placut foarte mult la lectura in manuscris. Trebuia sa se intample odata si-odata si, iata, s-a intamplat cu romanul care incheie excelenta trilogie detectiva - pe care as dori-o macar tetralogie, daca nu o serie nesfarsita - a lui Radu Tuculescu.

A fost mai intai Femeia de martipan, care, pe langa povestea politista, introducea un cuplu menit sa ramana in memorie, dar, mai ales, introducea miraculosul de-a lungul intregului continent. In Crima de pe podul Garibaldi, deja memorabilul cuplu e in actiune acasa, la Cluj, iar povestea politista e de o ingeniozitate debordanta. Daca adaug si faptul ca Radu Tuculescu este unul dintre cei mai buni stilisti din proza de azi, imi dau seama de ce povestile sale m-au captivat fara rest. Si acum a sosit Gudrun, care pur si simplu mi-a aplicat o lovitura in moalele capului! Cu ce anume? Chiar cu Gudrun, personajul, unul din cele mai puternice personaje feminine din intreaga noastra literatura, intreaga am scris, adica de ieri si de azi, poate si de maine. Daca termenul n-ar fi compromis prin niste conotatii politice actuale, as spune ca este vorba despre o femeie ravasitoare, dar voi prefera sa scriu rascolitoare. Voiam sa spun ca este un personaj fabulos de bine construit, dar ar fi fost o greseala. Gudrun nu este construita, nu este facuta, ea este nascuta, ca un fel de simbioza intre Atena si Afrodita, din capatana divinului sau tata, aici un scriitor, dupa vorba, dupa port, numit Radu Tuculescu... Ar fi foarte placut inimii mele cititoare ca Radu sa treaca de marginile trilogiei! - Liviu Antonesei