Iepurii nu mor ne ia prin surprindere: un roman de o mare sensibilitate si profunzime, scris impecabil, cu o constructie riguroasa. Nu mai e vorba de un ucenic, ci de un tinar maestru: Stefan Bastovoi. Avem de-a face cu un roman singular in literatura romana postbelica. Un «fruct» neasteptat, cu atit mai pretios, al istoriei nemiloase a unei provincii romanesti, Basarabia, rapita din nou de rusi (sovietici) in 1944.” (Alexandru Musina)

Perspectiva din care e relatata povestea ii apartine unui copil, scolar in clasa a treia, pionier in R.S.S. Moldoveneasca. Micul Sasa Vaculovski e ceva mai introvertit decit media si pare a fi persecutat pe nedrept de catre invatatoare, ceea ce il ostracizeaza in fundul clasei, de unde va aspira luciferic la premianta din prima banca, devenita inaccesibila. Povestea cu iepurii, la care titlul face aluzie, este construita in paralel, pe mai multe planuri. Ea este o parabola a libertatii incatusate, spunind pe cale aluziva ceea ce nu se spune pe fata in carte: ca viata in comunism este o viata incarcerata, ca educatia prin sloganuri a copiilor este o crima, ca autoritatea si chiar violenta invatatoarei fata de copiii recalcitranti devin odioase atunci cind se suprapun celor ale partidului fata de clasa muncitoare.