Un roman despre viata ca joc al hazardului, naratiunea debuteaza precum suflul exploziei unei bombe cu ceas, cel mai probabil elvetian. Apoi plonjam subtil in poveste si ne intalnim fata in fata cu personajele, fara filtre care sa acopere eventualele defecte. E revigoranta lipsa oricarei tendinte de-a moraliza ori de-a eticheta, autoarea lasandu-si personajele strict fata in fata cu propria constiinta, in vreme ce cititorului nu i se ofera o lectie cu subintelesuri ascunse, ci doar o poveste fictionala care ar putea fi foarte bine reala. Clara Marinescu nu e vreo surpriza pentru mine, stiam ca o sa-mi placa ce si cum scrie inca de cand i-am citit primele texte. Scrierile Clarei sunt fluente, elegante, magnetizante, cu irizatii melancolice si profunde, cu siguranta ii voi urmari ascensiunea cu mult interes. - Monica Ramirez

 

Romanul Clarei Marinescu este o aparitie neobisnuita pentru moda literara romaneasca din 2024. Poate fi citit cum se deschide, ca o aventura nesfarsita a unei metempshihoze sui generis, care duce mai departe mizele din Adam si Eva, de Liviu Rebreanu, si Tarmul interzis, de Horia Arama. Cu alte cuvinte, romanul este un hibrid intre mainstream si genurile marginale care permit romanul, la care se adauga si o tusa foarte puternica de poezie, totul unificat de tema descoperita si redescoperita a dragostei. De asemenea, romanul Clarei Marinescu poate fi privit ca un produs foarte actual al tehnicilor prozei foarte scurte, vedere sustinuta de autonomia narativa a fiecarui capitol in parte - si sunt cateva zeci! -, de multe ori reprezentand vieti intregi sau macar finalul unor vieti derulate cu viteza maxima.

 

Iata deci unde am putea sesiza originalitatea volumului Intunericul din mine. Indraznesc insa o propunere: nu cititi cartea pentru impacarea dumneavoastra ca cititor de divertisment sau de profesie. Lasati-va purtati de indemnul nerostit al autoarei de-a-i vedea confesiunea, prezentata nu formal, ci ascunsa in alegerile facute si apoi povestite. Nu este povestea unor indragostiti care se intalnesc peste evuri, ca la Rebreanu, nici povestea unor fugi care se continua una pe alta de dragul unei supravietuiri in extremis, ca la Arama. Nu avem nicio miza morala aparenta, caci morala se pierde intre alegeri care, mai ales la trecerea, din nou originala, a sufletului calator in trup de animal, fuge de instante si de semnificatia oricarui act. As putea spune ca avem o confesiune a salturilor intre vieti, o confesiune a intervalelor, daca vreti. Nu ajungem la o lipsa a sensului, totusi. Caci intervalele pastreaza o nevoie, marturisita natural, in mai multe feluri si in mai multe (fragmente de) vieti, de a gasi un scop al intervalelor puse unul dupa altul.

 

Evident, veti banui ca aprinderea sentimentul de iubire lumineaza spatiul creat astfel. Ar fi dovezi pentru aceasta in (fragmentele din) viata aleasa ca reper central, pierdut ca un pieton intr-o intersectie aglomerata, la ora de varf, cu toate semafoarele defecte.

 

Si totusi, exista un sens al tragismului care se construieste de-a lungul capitolelor-salturi, este un tragism de atmosfera, caci - in lipsa sugerata a instantei morale, in arbitrariul asumat al alegerilor - nu avem nici hybris, nici pacat. Va doresc sa va gasiti o explicatie personala pentru aceasta senzatie, de care nu ma indoiesc ca veti avea parte. Pentru mine, poate prea simplu, explicatia se afla in titlu. Intunericul din mine este o carte despre regretul pierderii intelesului mortii, iubirii, comunicarii, este o aprindere a cautarii sensurilor, foarte usor de pierdut in nemurire, in repetitiile iubirii si ale cuvintelor, intr-un timp aparent nelimitat. Ceea ce stim ca niciunul dintre noi nu are. - Catalin Badea-Gheracostea