Trebuie sa precizam faptul ca atat psihogeneza noastra cat si demersul analitic personal se disputa in jurul unei problematici materne. De aceea, sub aspectul bulversantei apetente a Se-ului de a participa la teoretizare, vom pune acest text sub semnul modalitatii in care elaborarea teoretica poate constitui o defensa in fata obiectului cercetarii, cu atat mai mult cu cat acesta este Moartea.

Teoria psihanalitica reprezinta mai facil viata decat moartea, desi cele doua pulsiuni fundamentale nu pot fi gandite separat. Cu toate acestea, dintr-un reflex necesar, cand privim spre jocul (psihic al) existentei, ne indreptam fata spre Eros. Insa atunci cand privim spre Eros se insinueaza in mintea noastra si mai ales in trairea noastra Thanatosul.

 

Intreaga antropologie, inca de pe vremea cand nu stia ca se va chema asa, ar putea fi pusa sub semnul faimoasei chestionari a lui Montaigne: Comment peut-on etre Persan? Intr-adevar, antropologia este o permanent (re)descoperire si (re)gandire a diferentei, a Celuilalt - initial exotic, apoi tot mai apropiat - ca diferit de Noi si totusi Om, totusi asemanator cu noi. Toate acestea s-au realizat insa - si, intr-un fel, au putut sa se realizeze - doar la umbra unei mari taceri, a unei chestionari gemene, dar reprimate: Comment peut-on etre mort? Moartea ca fiind "quinta essentia oricarei alteritati", dupa cum se exprima Matei Georgescu, chipul mortii ca revers absolut al oricarei identitati a trebuit sa se faca nevazut pentru ca diferentele vietii sa capete mai multa vizibilitate, sa poata fi analizate, masurate si ordonate. Pe de o parte, aceasta reprimare a Mortii - de fapt, mai larg, a pulsiunilor - se inscrie in ceea ce Norbert Elias numea in 1939 "procesul civilizarii".