Reeditarea lucrarii Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului de Mircea Muthu marcheaza intrarea intr-o necesara si inevitabila etapa a exegezei rebreniene de dupa finalizarea monumentalei editii critice de opere complete, realizata in aproape o jumatate de veac de Niculae Gheran, atat prin reasezarea in alte ecuatii, mai actuale, a unor teme, cat si prin generozitatea deschiderilor menite sa dezvaluie mereu surprinzatoare dimensiuni ale scrierilor lui Liviu Rebreanu. - Andrei Moldovan

 

Rebreanu confirma si el soarta scriitorului roman, care dispare la o varsta relativ tanara, inainte de a-si fi definitivat destinul creator. Oricum, in cartile pe care ni le-a lasat, chipul sau de sfinx – eternizat de fotograf sau de artistul plastic – este permanent miscat de „pulsatiile inimii vii”. Privindu-i chipul incremenit in memoria hartiei, rezist cu greu ispitei de a-l asocia, din nou, cu Titu Maiorescu din faimosul Jurnal. Asa cum sta, teapan in costumul de academician, nu pot sa nu aud zgomotele infundate din partea nevazuta a stralucitorului aisberg. Pentru ca – nu-i asa? – „pentru un scriitor, cititorii sunt duhovnicul. Scriitorul trebuie sa stie ca viata lui intreaga nu poate avea ascunzisuri, nici taine, nici menajamente. Mai curand sau mai tarziu toate se vor da pe fata, toate secretele. Printre hartiile lui vor scotoci oameni diferiti, indiscreti. Discretia scriitorului in viata e inutila”.

Organicul, categorie ontologica, biologica si in egala masura estetica tuteleaza paginile semnate de Rebreanu. El este capabil inca sa mai absoarba ezitarile si chiar fisurile produse de constiinta individualizatoare din veacul nostru. Lipsa de acoperire reala a conceptului de totalitate in descendenta hegeliana nu-l impiedica pe artistul demiurg sa ramana, cel putin la prima vedere, perfect articulat. Lectura marilor sale romane ne transmite un sentiment de inchidere atat de puternic incat el devine, tocmai de aceea, premonitoriu. - Mircea Muthu