Cat de mult ne-au schimbat timpurile! Ne putem schimba in obiecte ale propriei noastre minti sau intr-o functie a unui proces tehnologic, dar nu si ontologic. O lume de obiecte si functii ar inlocui totul si omul contemporan nu e departe de un astfel de drum. Inteligenta artificiala conduce si ea la noi relatii care depersonalizeaza, frustreaza, duce la nihilism, adictii, tulburari comportamentale. Non-realitatea nu poate fi in avantajul meditatiei, genereaza un fals misticism. In spirit, fiinta umana poate fi capabila sa paraseasca trupul, sa se perceapa pe sine, ramanand in relatie continua, trecand intr-o lume care nu e cea a trupului si simturilor sale. Raspunsul la aceste cautari nu este numaidecat cel istoric sau uman, dar cu siguranta este unul transcedental. Care sunt functiile creierului? Ce este arta poetica? Care este rolul poesiei in alchimia elementelor ce constituie omul in initierea Artei Regale si in prezenta morala a acestuia intr-un ordin secret sau discret? Daca momentul poetic este prin excelenta intuitiv si solicita in desfasurarea lui nu numai inteligenta ci si emotia, sensibilitatea umana, atunci nu depaseste aceasta lumea reala? Iar daca realitatea pe care o cunoastem si careia ii dam importanta din primele clipe ale constientizarii constientei noastre nu este ea supusa unei virtuale suspendari atunci cand raportarea la experienta sufletului universal intervine in creatia alesului cu har? Poesia pe care o cunoastem noi este efectul unui raport profund cu realitatea. Poetica civilizatiei noastre releva faptul ca singura care mai exprima fragmente din chrysopeea este discursul liric, chiar daca unii autori o considera inferioara limbii divine, a poesiei sfinte, discordie perena intre filologi si teologi. Contextul prezentarii noastre poate fi inteles in primul rand ca un moment de cunoastere a realului, nu masonic, nu rosicrucian, nu teologic si nici macar filologic, dar fiind inca o treapta a marii initieri, eseurile acestei carti se doresc a fi un instrument de revelare metafizica la indemana oricui. - Liviu Pendefunda