... Ramas singur, Morcoveata isi incorda muschii, dar parca avea calcaiele lipite de pamant, de nu putea sa faca o miscare. Intunericul ii parea atat de inspaimantator, ca a crezut pentru cateva secunde ca a orbit. Uneori, cate o pala rece de vant il invaluia, incetinindu-i miscarile. Avea senzatia ca este atins de tot felul de lighioane, vulpi, poate chiar lupi... Poate ca ar fi fost mai bine sa se repeada cu capul inainte in intuneric si sa inchida portita. Asa si facu. Prinse, in sfarsit, pe bajbaite carligul usitei. Dar zgomotul pasilor lui le agita pe inaripate, care incepura sa se foiasca si sa cotcodaceasca speriate.
Morcoveata, mai speriat ca ele, tipa:
— Da’ mai taceti odata, ca sunt eu, Morcoveata!...