Fragment din cartea "Ne vedem ieri" de Rachel Lynn Solomon:

"Undeva, se aude o alarma.
Imi suna imediat familiar, desi n-o mai auzisem din iunie. O oprisem pe perioada verii, iar cu cateva zile inainte de a ma muta la camin am ascultat un timp indelungat fiecare ton de alarma in parte inainte sa o aleg pe cea pe care am folosit-o tot timpul de cand am telefonul acesta. Insistenta, dar nu foarte intruziva. Repetitiva, dar nu enervanta. Genul acela de alarma pe care ma surprind fredonandu-l cateodata, convinsa ca este o melodie adevarata.
Si... suna in continuare.
Ma rostogolesc si bajbai dupa telefon pe noptiera. Doar ca... nu e noptiera mea de la casa din Mercer Island, cea din lemn pe care am gasit-o impreuna cu mama intr-un magazin vintage si ne-am indragostit de ea, cu picioarele curbate si cu marginile festonate. Suprafata e mai fina. Mai rece.
Olmsted, imi spun si, intr-o secunda, amintirile ma inunda cu viteza. Intr-un final, apas cu degete lenese butonul de snooze. Inima imi bubuie in piept, intredeschid un ochi, clipesc de cateva ori si observ cu coada ochiului data de pe ecranul telefonului.
Joi.
Joi.
22 septembrie, 7:15. 7: 16 acum, din moment ce mi-a luat atat de mult timp sa gasesc butonul de snooze.
Ma trezesc cu o smucitura, simt o ameteala in cap pentru ca ma ridic prea rapid, nu sunt inca pregatita sa sarbatoresc. Amintirea zilei de ieri e estompata. Se stinsese lumina, iar liftul incepuse sa coboare... iar apoi nimic. Gol.
Am nevoie de mai multe dovezi. Pentru ca oamenii de stiinta buni trebuie sa-si testeze ipotezele, derulez prin aplicatia de stiri, conturi de social media, calendare.
Joi.
Joi.
Un genial, superb, magic nenorocit de joi.
Alarma rasuna din nou si, Dumnezeule, ce sunet maret mi se pare!
Ar trebui sa fie coloana sonora pentru filme. Sa se scrie simfonii intregi.
Opresc alarma pe bune de data aceasta si strang telefonul la piept, fara sa-mi pot stavili un ranjet cand simt curgandu-mi prin vene cea mai dulce relaxare. Pentru cateva momente prelungi, respir doar. Savurez. Desfatandu-ma.
A functionat.
Raspunsul a fost tot timpul acesta, sub noi in sensul cel mai propriu.
Cand imi iau ochelarii de pe birou, vad ca celalalt pat e ocupat, iar parul roscat al lui Lucie este revarsat peste perna. Daca ea n-ar fi aici, as pune muzica la maximum, m-as ridica din pat dansand si as deschide larg fereastra ca sa trag in piept aerul rece al zilei de joi.
S-a facut aproape sapte si jumatate, iar cursul meu de joi incepe la... trecuse atat de mult timp, incat trebuie sa ma uit in orar... ora zece. Dar nu mai vreau sa zabovesc in pat nicio secunda in plus. Imi retin un chicot cand imi dau seama ca azi e in sfarsit ziua de nastere a lui Miles si ma intreb daca am timp suficient sa gasesc niste baloane inainte de primul curs. Azvarl deoparte asternuturile si ma indrept catre dulap, intinzand instinctiv mana catre jeansii mei perfect-imperfecti.
Cand mi-i trag in sus pe picioare si peste solduri, se desprinde primul nasture."