Astăzi, nu pare să fie prea uşor să mai găseşti autori români care să se mai încumete să scrie romane de epocă. Dincolo de dificultatea creatoare pe care o impune o asemenea lucrare, implicand documentarea destul de riguroasă, pentru o recreere convingătoare a unui cadru, a unui timp, te-ai putea gândi că e destul de riscant să vorbeşti despre epoci apuse care nu spun prea multe celor necunoscători în ale istoriei, mai ales dacă vrei să te adresezi publicului larg. Două bestselleruri ale Editurii Humanitas, semnate de Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri, respectiv Viitorul începe luni, au demonstrat însă că trecutul românesc este încă destul de ofertant pentru a imagina chiar şi poveşti poliţiste, într-un decor plin de surprize, nu foarte familiar cititorului contemporan şi că publicul se poate dovedi cât se poate de receptiv la asemenea iniţiative ficţionale, cu condiţia desigur ca autorul ei să fie un bun cunoscător al epocii pe care vrea să o recreeze şi să stăpânească adecvat tehnicile de construcţie. Ioan T Morar pare să respecte aceste două exigenţe esenţiale, în cel mai nou roman publicat la Editura Polirom.

Negru şi Roşu este un roman plasat în prima jumătate a secolului XX şi urmăreşte, într-o desfăşurare narativă cu ecouri rebreaniene şi stendhaliene povestea lui Georgian Nicolau, un ofiţer român martor şi actor al perioadei zbuciumate, de cotitură pe care o traversează România în cel de-al Doilea Război Mondial, în preajma începutului sfârşitului pentru forţele Axei. După cum se poate anticipa încă din titlu (o referinţă explicită la romanul clasic stendhalian), avem de a face cu o poveste iniţiatică: Georgian provine dintr-o familie de ţigani dar caută, încă de pe băncile liceului să îşi ascundă originile. Fără să aibă trăsăturile fizice uşor recognoscibile ale etniei sale, căutând să ajungă fruntaş la învăţătură şi să îşi cizeleze comportamentul, Georgian reuşeşte să îşi construiască o nouă identitate şi să aspire la o carieră la cel mai înalt nivel, într-un context în care ţiganii sunt o populaţie marginalizată şi privită cu suspiciune de către români. Armata se dovedeşte un mediu prielnic pentru asemenea obiective: este locul în care protagonistul poate lua totul de la zero, în care se poate afirma exclusiv prin meritele şi performanţele sale, fără să se ţină cont de obârşia sa.

Inspirat de cultul Mareşalului Antonescu, o personalitate aflată încă în culmea gloriei, fascinat de respectul acordat uniformei şi de posibilităţile promiţătoare de ascensiune care se anunţă, Georgian renunţă definitiv la familia sa, rămasă în viermuiala din mahala, acolo unde locuiesc toţi acei fii ai focului rătăcitori prin lume, acel aluat fără strălucire, fără putere fără neam. Iar visele par să i se împlinească: urcă în ierarhiile militare şi participă la ofensiva de pe frontul de est, reuşind în mod ironic, deghizat în ţigan, să contribuie decisiv la cucerirea Odessei. Un executant docil şi devotat, Georgian se face părtaş şi protagonist la represaliile antievreieşti pe care le dezlănţuie mareşalul Antonescu pentru a acoperi eşecurile ofiţerilor români. Însă situaţia se va complica pentru protagonist, în momentul în care acesta se va regăsi în drama lui Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraţilor – pus să lupte şi să devină complice la persecuţia propriului său neam (căci deportările ţiganilor în Transinstria sunt în toi), pus în faţa unei evoluţii inevitabile a războiului care îl anunţă perdant pe mareşalul Antonescu, Georgian va ajunge să reflecteze asupra propriilor sale atitudini şi acţiuni şi chiar asupra celei mai mari temeri care îl stăpâneşte: aceea de a i se descoperi originile. În ciuda faptului că este stăpânit de trufie şi de obsesia de a lupta nu doar pentru a ajunge departe, ci pentru a fi cât mai departe de trecutul său, Georgian îşi va vedea ipocrizia provocată la tot pasul, prin întâlnirea cu o serie de personaje episodice: fie că e vorba de ţigani cinstiti si decoraţi în luptă , fie că e vorba de un boier care înfruntă orice prejudecată pentru că e îndrăgostit de o ţigancă, fie că e vorba de o jună rromă care e gata să i se dedice trup şi suflet, protagonistul va realiza că trăieşte înconjurat de oameni care nu au avut curajul şi tăria să îşi clădească viaţa pe minciuni, asumând toate sacrificiile pentru o conştiinţă împăcată. Prin contrast, Georgian este un căutător fără speranţă, în mod ironic, un rătăcitor vulnerabil care realizează că, în ciuda poziţiei sociale pe care o dobândeşte, trăieşte în cea mai deplină nesiguranţă şi incoerenţă existenţială posibile. Calitatea şi, în acelaşi timp, defectul lui suprem se referă la faptul că e prea adaptbil, că e lipsit de verticalitate: în compania nemţilor antisemiţi se simte neamţ, în compania militarilor răzbunători însetaţi de violenţă e capabil de orice, alături de conspiraţioniştii ruşi şi complotiştii care urmăresc răsturnarea regimului Antonescu se simte erou. Tocmai asemenea personaje lipsite de principii, urmărite de temeri adânci au constituit în fond masa de manevră ideală, executanţii necesari ai regimurilor totalitare iar Georgian pare să fie un exponent convingător al acestei categorii, pe de o parte victimă, pe de altă parte călău.

Proiectându-şi romanul într-o epocă tulbure, documentându-se amănunţit, Ioan T Morar abordează teme cu greutate, controversate din istoria românilor: statutul ţiganilor în societatea românească, persecuţiile şi represaliile îndreptate împotriva evreilor şi ţiganilor de catre regimul Antonescu, sosirea comuniştilor la putere etc. Printre altele, cel mai interesant aspect rămâne urmărirea destinului celor care au ales, în vremuri agitate, calea aparent uşoară, a compromisului, căutând mereu tabăra câştigătoare: în ciuda faptului că aceştia au avut parte de o supravieţuire garantată, au rămas condamnaţi la o viaţă depersonalizată, în care libertatea de conştiinţă s-a confundat cu mersul istoriei.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro