Noua mea carte de poeme - Nerostitele -  a fost gandita ca un roman.
In legatura cu Nerostitele, intrebarea e de ce ii zic „roman”. Sunt dator cu o explicatie: e intr-adevar un roman chiar daca e scris in versuri albe. Eroina este o romanca – Maria, pe numele ei – care are grija de viata si de casa unui batran dintr-un oras-port italian. Este o femeie simpla, care are acces la concept. Descoperindu-si rostirea launtrica, ea are revelatia Celuilalt, pe care-l numeste Ambrosio, un fel agent dublu care o insoteste din umbra peste tot. Cam asta ar fi, foarte pe scurt, povestea. Restul e… literatura! Sper sa le razbun astfel pe toate romancele instrainate in acesti ani tulburi. - Mircea Petean

Doamne al tuturor celor vii
si al tuturor celor fara viata,
ai mila de mine, pacatoasa,
si prefa-ma intr-o piatra de rau
sa ma spele apele, repezile,
intr-o piatra de caldaram
sa ma calce talpile, tocitele,
intr-o piatra de baie,
sa ma taie mesterii, gusterii
inainte de-a ma pune in zid
intr-o piatra ca toate pietrele
bune de pus in prastie
sau de aruncat in mare

Concretul si spontaneitatea unduind perenul oralitatii genuine se remarca prin rafinament, prin autenticul glasuirii, o profunzime ce se ofera cu generozitate intrepretarilor abstracte, deindata spulberate de incantatia ei, unde „ ruga-i, mistuire intre straini”…

Limba materna a derularii gandirii launtrice si a glasuiri in disperarea insingurarii pare rupta din insasi carnea femeii in vreme ce rostirea launtrica e interiorizarei intuitiva a „trupului, a carnii ei” in actul unei prea graitoare taceri. O tacere a nerostirii revelate. Calea experimentului personal e de pe acum deschisa; o cale a Aflarii (revelatiei experimentale) prin atentia focalizata mereu asupra constiintei omnisciente, omniprezente: „caci una cu nerostirea /  e rostirea launtrica”.

Tehnica utilizata pare a fi mereu cea a scoicii care presupune-n adancul ei perla. Astfel apar insertii, fisuri, falii care reliefeaza harti sociologice, istorice si existentiale in sectionari de framantari efemere, crude, nemiloase, ba chiar pe alocuri grotesti, toate prefigurand o lume tot mai alienata, mai dementa, in derulari textuale punctate de revelatii poetice ce se remarca prin spontaneitate si fragezime; ele evidentiaza astfel si mai mult corespondenta dintre trairile launtrice si rasfrangerea lor externa – vedem si auzim mereu ce suntem -, reliefand asadar prin insumarea lor cu finete „mecanica goala a existentei / ca la un ceremonial simplu, incarcat de discretie si sobrietate”.

Aidoma valurilor in flux si reflux, textele pleaca si revin in secventele descrierilor alese aidoma unui roman modern in forma versificata, un roman care in cele din urma nu este decat o poezie savant deconstruita. Orice incercare de imortalizare a imaginilor secventiale este astfel zadarinicita de insasi tehnica utilizata, sporindu-si benefic efectele; pe potriva valurilor in retragerea si inaintarea lor mereu reluata, irizata-n spume, personajele devin cum foarte inspirat se denota niste „chiriasi ai Cerului”. Dementialitatea lumii e surprinsa inspre final si-ntr-un ritm pe potriva, denotand alerta, irosirea, libertinajul, mizeria, suferinta si-n acelasi timp con-sacrand reluat splendoarea in cele mai intime manifestari. In fond se reia mereu o caracterizare a lumii prin antiteza sacralitate si superficialitate in secvente paradoxale, grotesti, ironice, crude care pe alocuri amintesc de tablourile antropomorfice ale lui Arcimboldo cu insertii decupate parca din Matthias Grunewald, insa obsesia adevarului nerostit persista, insinuandu-se in tot textul pana la finalul lui:

 
„ceilalti umplu preajma cu trupurile imputinate
si slutite de timp
si vorbele lor pentru vant
iar eu aud valurile rostirii launtrice” - Andrei Zanca