Un roman despre trauma cautarilor sentimentale si identitare.

 

Un scriitor pe la saizeci de ani, evreu de origine, parasit de sotie, incearca sa-si puna ordine in viata si ganduri. Il urmarim timp de aproape doi ani, perioada in care asista si la degradarea tatalui sau. Peste problemele personale, se suprapune un impas creativ, pe care incearca sa-l depaseasca fictionalizandu-si traumele, iubirile, esecurile, obsesiile si dilemele etice. Pe acestea - si multe altele - le topeste intr-un mozaic romanesc al carui protagonist, Marcel Cohn, e compus din instantanee surprinse din copilarie pana la senectute, iar povestile lui ne sunt daruite spre lectura tot noua, cititorilor.

 

O geometrie a tandretei este, in fond, un excelent roman al cautarilor continue - de sine, identitare si sentimentale.

 

Il citesc de multa vreme pe Liviu Ornea ca pe unul dintre cei mai inteligenti si subtili eseisti din Romania. In eseuri discuta lucruri complexe intr-o maniera care nu le trivializeaza complexitatea: maniera unui umanism competent, sceptic, ironic si generos. Aceste calitati apar si in literatura lui, doar ca au un aspect existential mult mai apasat. O geometrie a tandretei, ca si Viitorul anterior (2020) sau Viata ca o gluma proasta (2022), este o carte despre memorie. Ornea revine ca explorator al anxietatilor si al clarobscurului. Vibratia lor e perceptibila si in pasajele in care conditiile atmosferice par mai senine. Dar O geometrie a tandretei este inainte de toate un roman dialectic. Formal, o metafictiune despre dificultatea de a scrie un roman. Substantial, un raport meteorologic asupra Romaniei din ultima jumatate de secol; un roman al "supravietuirilor" (cu vorba lui Radu Cosasu, caruia ii este dedicat) in comunism, in postcomunism si in acele zone de existenta individuala si colectiva care rezista unor clasificari prea simple. - Mihai Iovanel

 

"Limbajul nu doar descrie lumea, ci o si creeaza" - observatia ii apartine protagonistului cartii de fata, un scriitor care-si cauta cu ardoare urmatoarea poveste. Ceea ce nu e decat un pretext pentru alte si alte cautari: ale sinelui, ale iubirii, ale sensului, ale apartenentei identitare. Cautari chinuitoare, fireste, care-si trag seva din trecut, din literatura, din cultura, din istorie si din stiinta. Si, poate chiar mai important, din limbaj. Pentru ca Liviu Ornea (re)creeaza - prin limbaj, dar si prin stil, si prin constructie narativa - un univers in care te-ai putea vedea locuind. Un spatiu fictional nuantat, in care nu se pierde umorul, cum nu se pierd nici celelalte calitati ale prozei autorului, si in care cititorul atent va regasi teme si personaje, dar si un narator dinamic, jucaus, pe alocuri, si o noua si relevanta miza, care a fost pregatita prin scrierile anterioare. - Eli Badica, coordonatoarea imprintului n'autor 
 

In orice caz, numai tu stiai despre povestea asta. Probabil, insa, ca nici tu n-ai observat atunci: eu nu m-am apropiat niciodata de Lucia, nu i-am spus nici c-o iubesc, nici nimic, n-am incercat sa fim impreuna, cum se spunea pe-atunci. Nu m-as mira ca ea nici sa nu se fi prins, desprinsa, scuza-mi jocul involuntar de cuvinte!, aeriana cum era, ca o sorbeam din ochi, desi noua am mers la aproape toate sedintele de cenaclu - iti jur insa: poezii de-amor nu am scris! iar dupa aceea faceam eu ce faceam sa-i fiu prin preajma, nu doar ca ma nimeream asa, ca din intamplare, pe langa, grupul ei in pauze, dar o conduceam acasa din umbra, ea habar n-avea c-o urmaresc, chestii dintr-astea. Si treaba era serioasa, sa stii, maica-mea se speriase de-a binelea, ma vedea mohorat, nu posac, dar tenebros, cazut pe ganduri, absent, ma surprinsese de vreo cateva ori si plangand, de s-a dus si la diriga s-o intrebe, dar aia nu stia nimic, de unde sa stie?, iar tu ai fost okay, te-ai facut ca ploua cand a vrut sa te traga de limba, si-acum iti sunt recunoscator.

Nu ti-am spus insa nici tie ca aflasem ca se ducea cu ai ei la Eforie Sud (eu mergeam la Neptun pe-atunci), iar in vacanta dintre a zecea si-a unspea, sejururile se intersectau cateva zile, asa ca i-am aburit pe-ai mei ca vreau sa vad mozaicul de la Constanta - la chestii culturale marsau usor, stiam si ca n-ar fi pierdut ei o zi de plaja (mama) si de namol (tata) ca sa vina cu mine asa c-am tulit-o la Eforie si am baleiat plaja aia lunga de la Belona la Vraja marii, pana am dat de ea. Si ce crezi c-am facut dupa ce-am gasit-o? Ei bine, n-am facut nimic. M-am zgait vreo ora la ea, de la o distanta convenabila, sa stii ca arata foarte bine in costum de baie, nu mai arata asa slaba, parea sa-i priasca marea, si m-am intors la Neptun cu o ocazie, dar la ai mei m-am dus abia cand sosea rata de la Constanta, sa nu bata la ochi."