"Cartea aceasta este o reflectie asupra lungului pelerinaj istoric al Ortodoxiei, este o incercare de a discerne in trecutul nostru ce este esential si etern, si ce este secundar, care ramane in trecut. 

    Dintotdeauna am fost uimit de lipsa dinlauntrul ­Bisericii Ortodoxe a unei reflectii istorice care sa vizeze intreaga Biserica, Biserica in plenitudinea ei. Memoria noastra istorica pare sa fie fragmentata in memorii ­locale si nationale, ca si cum – vai! – viata noastra ar fi Biserica insasi. 

    Insa fara recuperarea memoriei comune, fara o intelegere comuna a trecutului nostru comun, nu vom recupera acea universalitate a vietii si a experientei ortodoxe, pe care le marturisim si proclamam ca fiind esenta insasi a Traditiei noastre. (...) 

    Prezentul depinde intotdeauna de nivelul la care am „receptat” trecutul; sper ca aceasta carte sa fie un oarecare ajutor in acest proces esential." - Alexander Schmemann

 

    “Incepand cu perioada lui Constantin, Biserica crestina a iesit la suprafata si a incetat sa mai reprezinte un loc al adunarilor semiclandestine, astfel ca a devenit, treptat, centrul vietii religioase a cetatii. In Constantinopol, noua sa capitala, care a fost deschisa ceremonios, in anul 330, Constantin a gandit un plan al unui oras crestin care urma sa fie standardul oricarei constructii citadine in Evul Mediu crestin. Cladirea Bisericii reprezenta centrul sau mistic, inima sa. O biserica incununa orasul prin cupola sa ori il proteja cu umbra sa sacra. Ideea insasi a fost admisa ca fiind imprumutata din paganism, si istoricii inca se contrazic in definirea motivelor ce l-au inspirat pe Constantin in recladirea Bizantului antic — daca era viziunea unui centru sacru al imperiului crestin sau ecoul unui vis antic al unei cetati filosofice. In orice caz, pentru generatiile viitoare, Constantinopolul a ramas centrul crestin al imperiului. De acum inainte, in cladirea Bisericii, intreaga viata a omului a primit o consfintire religioasa. Adunarea bisericeasca din cadrul ei, treptat, a coincis cu adunarea cetatenilor.

    O noua legatura „fizica" s-a stabilit intre Biserica si lume. Martirul care a suferit in aceasta cetate era, in mod natural, distinct de multimea martirilor, el fiind sfantul local, patronul spiritual al cetatii; si rugaciunea adusa in Biserica „pentru toti si in numele tuturor" era acum perceputa mai intai ca rugaciune pentru acel loc particular si acel popor anume. In mod firesc, a ajuns sa includa nevoile lor zilnice si sa imbratiseze intreaga viata a omului intr-un fel nou, de la nastere la moarte, in toate formele sale: guvernamental, social sau economic. E adevarat ca, frecvent, pentru mintea populara, sfantul crestin avea semnificatia formala a zeului local sau „a geniului" si slujba Bisericii era interpretata ca un ritual religios care consfintea toate aspectele vietii. Totusi, in acelasi timp, cladirea Bisericii si cultul deveneau acum principalele canale de propovaduire a crestinismului intr-o lume semipagana — era scoala pentru o noua societate crestina."