Fragment:

 

    “Probabil ca nu vom sti niciodata exact cand si in ce ordine ii va fi intrat in minte tanarului Hitler aceasta matrice de care nu este responsabil pentru niciun element. Povestirea detaliata pe care o face in Mein Kampf, menita sa-i sublinieze geniul scanteietor, este reconstruita. Marturiile pe care le detinem despre Hitler din afara cercului sau de apropiati, culese dupa ce a luat puterea, sunt supuse unor interferente evidente. Tot ceea ce stim este ca un proces l-a condus aici de la Viena la Munchen, apoi in transee, perfectionandu-se cu ocazia revolutiei germane, in lunile de dupa Marele Razboi. Putem, de asemenea, admite, dupa cum afirma el, ca descoperirea suprematismului rasial, in versiunea lui „stiintifica", este cea care ar fi catalizat reactia hitlerista si ca fuziunea nationalismului cu socialismul,  introdusa ca metoda de eradicare a marxismului si ca redresare a Germaniei, ar fi suscitat entuziasmul principal la auditorii sai.

    Razboiul a jucat un rol multiplu. Ororile unui conflict in care, pentru prima data, armele defensive, repartizate egal intre beligeranti, depaseau considerabil mijloacele ofensive si provocau in timpul atacurilor pierderi omenesti inimaginabile pana atunci l-au facut pe caporalul Hitler, ca si pe numerosi alti soldati din ambele tabere, sa-si piarda ultima farama de empatie, un sentiment la care caracterul lui oricum nu-l predispunea. Razboiul a fost ocazia de a-si converti patriotismul pangermanist in angajament personal concret, fapt ce i-a adus (din partea unui ofiter evreu) Crucea de fier, clasa I, primul balsam pentru orgoliul lui. Infrangerea militara a fost la originea unei crize de identitate nationala si a unei revolutii comuniste care a adus la presedintia Bavariei un evreu. Hitler, asemenea multor nationalisti, neputand crede in catastrofa cat se poate de reala a trupelor germanice pe teatrele de operatiuni, i-a inversat termenii participand la mitul „loviturii de pumnal data in spate" care i-ar fi furat victoria.”