Fie elevata, in expresie, fie neaosa, fie sibilinica, fie dezarmant de limpede, rostirea poetica a lui Echim Vancea se rostuieste intr-un monolog uniform, neintrerupt decat de scurte pauze de respiratie, care poarta, asemenea unei monotone ape curgatoare, franturi dintr-o rostire launtrica infricosata, mereu la panda, mereu in cautarea unui cuvant privilegiat. Simple embleme afisate cu un anume orgoliu, la inceput, anumite cuvinte, anumite sintagme au primit o incarcatura speciala, cu putere de simpol, in timp, pentru a se impune, la un moment dat, ca adevarate concepte lirice. Unul dintre ele este umbra, cantata si descantata pe durata unui intreg poem-fluviu in cartea de fata. Poetul umbrei va ramane, probabil, Echim Vancea, intr-o istorie adevarata a poeziei romane, iar nu una facuta improvizat, pe criterii aiuristice. Pentru mine, Echim este martorul. Un martor discret, atent, prevenitor, ca orice martor autentic. Omul din umbra, caruia i s-a oferit sansa de a asista la nasterea unei mari pasiuni. O pasiune atat de mare cat sa tina nu pentru o viata, ci pentru o eternitate... Pe cat de hatru, de nonconformist si de necugetat in viata de zi cu zi, pe atat de serios, de aplicat si de devotat vocatei sale, in cele poeticesti. Un model de consecventa. Chiar si pe patul de spital, el cugeta la opera sa, dregea versuri, se consola cetind si convorbind cu umbrele prietenilor sai, literatii. Va fi crezand in posteritate? Ma tem ca nu. O face mai degraba din credinta ca intelept e sa sporesti talantii cu care ai fost inzestrat, nu sa-i ingropi. Acum, la cei 70 de ani ai sai, impliniti, sa ne alaturam si noi corului care ii ureaza: LA MULTI ANI, POETE! Sa fii iubit, admirat si respectat ca pana acum si mai abitir ca pana acum! - Mircea Petean