Lumea lui Radu Niciporuc vietuieste intre cer si pamint, leganata de ritmul tangajului. Un autentic lup de mare, fermecatorul povestas ii surprinde cele mai spectaculoase intimplari reflectate in oglinda generoasa a marilor si oceanelor lumii. Cele opt povestiri cu final neasteptat trec granitele literaturii de calatorie, explorind nu doar tarimuri exotice, ci si subtile trairi sufletesti ale unei umanitati aparte.
 

Pe Radu Niciporuc il stringe uscatul, cu sau fara dealurile clujene intre care s-a ivit pe lume. Si atunci, dornic sa rupa chinga, pleaca pe mare. Nu doar fiindca asta e fisa postului, ci si fiindca acolo, «in fiertura amiezii», sub valuri care-ti scuipa sare pe piele, el gaseste locul magic unde impleteste ginduri in fraze si fraze in povesti. Cu huidume si slabanogi, cu azilanti si robi ai paharului, cu barbosi tandri sub coaja asprimii lor si fete care flutura sutiene in loc de batiste. Daca lipesti urechea de cuvintele lui Radu, auzi un ecou indepartat din Conrad, plecat cu nostromul lui sa clateasca lumea in ape verzi si in spume nervoase. Iar daca te opresti o clipa din citit, te napadeste gindul ca in viata fiecaruia dintre noi exista porturi, refugii si tristeti. Si ca in fiecare imboboceste cindva – nu se stie cum si nu se stie cind – un explorator. Sint in povestile acestea ale lui Radu Niciporuc un veritabil festival de culori si mirosuri, un turbion de emotii, o furtuna de cuvinte cind moi si dulci, cind tari si severe. - Radu Paraschivescu 
Fragment din cartea "Pascal deseneaza corabii" de Radu Niciporuc

"O vreme, dupa ce stingeam lumina de la capul patului si imi trageam patura sub barbie, inainte ca randurile policier-lui sa apuce sa se amestece intre ele, auzeam prin perete declicul sertarelor de la noptiere, scartaitul usii de la baie, saltatul si batutul pernelor intre palme, clinchetul linguritei in pahar, taraitul telefonului, cand suna cea mai mica dintre fete, si interludiul muzical de mai tarziu, cand Pascal fredona din melodiile Clarei, si merde-ul inciudat daca se-ntampla sa-i cada scrumul pe pijama, pe cearsaf sau pe covor. Ma obisnuisem atat de mult cu zgomotele si fosnetele sale, incat fara ele nu mai puteam adormi. In primele zile crezusem ca barbatul acela subtire, cu ten masliniu si buze groase, putea fi intalnit in zece locuri deodata: il intalneam pe coridoare si punti, in cautarea petelor de rugina, controland datele de expirare ale hartilor, ale extinctoarelor si medicamentelor, de parca la descrierea indatoririlor s-ar fi prevazut ca ofiterii trebuiau sa stea doar in timonerie, nemiscati, si cu binoclul la ochi, iar comandantul sa verifice furtunele si valvulele, sa asculte in cambuza litaniile bucatarului, cand avea minus la inventar, sau pe ale cumatrului din Senegal, cum ii spunea nostromului, daca acestuia nu-i ieseau paramele la socoteala, sa stea cu noi la televizor, la meciurile care il plictiseau vizibil, sau sa ne tina la apero, lectii despre corabii si vinuri. Daca in serile acelea se intampla ca vreunul dintre negrisori sa treaca prin dreptul usii, Pascal il striga intr-un idiom familiar amandurora, il aseza intr-un fotoliu si schimba cu el cateva cuvinte pline de h-uri, inainte sa deseneze pe tabla cu anunturi una din corabiile lui Enrique Navigatorul, iar apoi sa-l intrebe, de data aceasta in franceza:
- C'est quoi ca?
- Un bateau, monsieur!
- Merde! C'est pas un bateau, c'est une caravelle!"