Pe umerii gigantilor reprezinta pentru cititorii lui Umberto Eco un eveniment cu totul deosebit. Departe de salile de curs din universitati, de congresele academice, de ceremoniile solemne, Eco a scris aceste texte in decursul a trei decenii, pentru a-si amuza spectatorii care, de fiecare data, veneau pentru el, in numar mare, la festivalul Milanesiana, initiat si organizat de catre Elisabetta Sgarbi. Cele 12 texte publicate in acest volum reprezinta prelegeri sustinute de catre Umberto Eco in cadrul acestui festival, intre anii 2001 si 2015. Acestea au fost prezentate de autor sub forma de lectio magistralis, adesea insotite de ilustratii. Textele izvorasc, cel mai adesea, din tema, mereu alta, pe care o propune Milanesiana, pentru ca apoi sa curga asemenea unui rau de eruditie, care cuprinde atat filosofie, cat si literatura, estetica, etica si mass-media. Cu alte cuvinte, facem cunostinta cu chintesenta universului lui Eco, prezentata intr-un limbaj cordial, plin de ironie, uneori glumet, chiar taios daca este necesar. Radacinile civilizatiei noastre, canoanele schimbatoare ale frumusetii, falsul care capata valoare de adevar si schimba cursul istoriei, obsesia complotului, eroii emblematici ai fictiunilor celebre, formele artei, aforismele si parodiile sunt unele dintre punctele de atractie ale unei carti la al carei text se adauga o bogatie de imagini, pe care autorul obisnuia sa le proiecteze in cursul dizertatiilor sale. Autorul astfel rastoarna aforismul medieval care da titlul volumului: „Poate ca misuna deja in umbra giganti pe care nu-i cunoastem, pregatiti sa se catare pe umerii nostri, ai piticilor.“
Fragment din cartea "Pe umerii gigantilor" de Umberto Eco:

"A spune adevarul e cu atat mai periculos si mai nerecomandat in diplomatie, iar minciunile diplomatice sunt frecvent folosite de noi toti, in jocurile noastre marunte de diplomatie cotidiana, cand spunem ca suntem incantati sa cunoastem o persoana pe care am fi evitat-o cu placere sau cand refuzam o invitatie la cina pretextand vreo durere, ca sa nu spunem ca stim cu totii cat de prost gateste gazda.
Dar puristii au sustinut intotdeauna ca niciodata nu trebuie sa mintim, sub niciun pretext, nici macar ca sa salvam viata unui om. Sfantul Augustin propusese exemplul extrem al celui care ascunde in casa un om cautat de un asasin nemilos, care vrea sa-l ucida; asasinul intreaba daca victima se afla in casa; firea noastra buna, daca nu chiar bunul-simt, ne-ar impune sa mintim, si totusi nu trebuie sa spunem o minciuna marinimoasa nici macar atunci.
Subiectul este reluat de Immanuel Kant (Despre indatoririle etice fata de ceilalti, Despre presupusul drept de a minti din dragoste de oameni, Despre mincluna). Benjamin Constant (Despre reactiile politice) sustinuse ca a spune adevarul e o datorie, dar „nimeni nu are dreptul la un adevar care le dauneaza altora"; ceea ce stim noi reprezinta un patrimoniu pe care li-l putem ceda sau nu altora dupa bunul plac. Insa pentru Kant veridicitatea era o indatorire neconditionata. „Cineva care recurge la informatii false nu ii face o nedreptate unui om anume, ci face o nedreptate umanitatii, caci, in conditiile in care comportamentul sau ar fi generalizat, dorinta fireasca a omului de a cunoaste ar fi inselata."
Cat despre asasinul care te intreaba unde se afla victima pe care o ascunzi, argumentul lui Kant e pe masura capacitatii de a spune uneori prostii pe care acel mare om o avea (ca atunci cand afirma ca muzica e o arta inferioara pentru ca sunt nevoiti s-o asculte si cei care nu vor, in vreme ce in fata unui tablou poti sa-ti intorci privirea). Spune el: daca minti si spui ca victima nu e la tine in casa, asasinul o va cauta altundeva; s-ar putea ca, fara sa-ti fi dat seama, victima sa fi plecat deja din casa ta, iar asasinul ar putea-o gasi in ipropiere si ar putea-o ucide. In schimb, daca recunosti ca e la tine in casa, iar asasinul intra, poate vine vreun vecin intre imp si prinde asasinul inainte ca acesta sa ucida. Lui Kant nu-i trecuse prin cap ca era chiar de datoria lui sa-l prinda pe asasin. Blandul profesor il astepta pe vecin.
Asupra problemei minciunii o pozitie mult mai echilibrata avusese Toma de Aquino, care, in Summa theologiae (11-11, 110) ierta, trecandu-le in categoria pacatelor veniale, atat minciuna jucausa, adica spusa in gluma, cat si minciuna oficioasa, spusa cu un folos oarecare (de pilda aceea care nu afecteaza pe nimeni, dar ajuta la salvarea vietii sau a castitatii cuiva). Condamna insa, trecand-o in categoria pacatelor de moarte, minciuna daunatoare, care „nu foloseste nimanui, ci dauneaza cuiva", care „foloseste cuiva, dar dauneaza altcuiva", sau care „e spusa doar din placerea de a minti sau de a "insela". Si veti observa ca, la fel ca la toti autorii de altminteri, in definitia minciunii se regaseste nu doar ideea ca stii ca spusele tale sunt false, ci si intentia de a face rau.
Apropo de minciunile spuse pentru a face bine, iezuitii vor vorbi mai apoi despre peccatum philosophicum sau peccatillum, de unde si termenul bagatela (cum sugera Kant).
Dar nu e vorba de bagatele. Si astazi ne mai intrebam daca faptul ascundem unei persoane dragi gravitatea bolii sale e un act de compasiune sau de tradare. Si daca e de condamnat ceea ce Toma de Aquino (11-11, 112, 1 co.) numea fala sau laudarosenie, care consta in supraevaluarea proprie, ce sa mai spunem despre felul cum Kant condamna si falsa modestie afisata ca sa nu-i jignim pe cei mai putin inzestrati? A spune, precum Socrate, „eu nu stiu nimic" ca sa-i infrangem pe aceia care stiu mai putin decat noi, echivaleaza cu a declara la fisc „eu nu detin nimic"?"