O carte care mi-a dat senzația de deja-vu.

Cumva, autorii români, mai ales cei de proză scurtă, par a scrie cam la fel, este un algoritm pe care îl urmează. Și o altă senzație pe care mi-o mai lasă proza românească contemporană este aceea de incomplet, ceva ce lipsește, precum o mâncare fara sare: sunt întâmplări din mediul nostru, ne este prezentata societatea sun diversele ei forme, avem impresia că pe undeva pe acolo este și un mesaj, o metaforă, un simbol, dar ele sunt iluzii, apar ca interpretarea altora care, deși nici ei nu vad ceva profund in acel text, îl inventează, o autosugestie.

Poate este o consecință a unei societăți saturate, o societate a unor morți umblători: nu mai simțim, nu mai avem substrat, nu mai avem autenticitate și majoritatea scriitorilor sunt simplii observatori: scriu așa din ce vad, din ce ai trai, mai adaugă una alta pentru a se plasa in zona artistică, însă par mai degrabă niște reportaje. Scriitorul român este un reporter. Sa fie și o consecință a faptului că scriitorul român este, mai întâi de toate, angajat, că scrie in general printre picături, poate grăbit și atunci nu exista un timp al simțirii, al profunzimii, o friptura care a fost scoasă din cuptor prea devreme. Sau, pentru a pastra analogia, o carne pe care o scoți din caserola, o arunci Intr o tava, adaugi deasupra niște condimente despre care nu prea știi ce sunt, dar vor da ceva gust și ceva culoare și gata, nu speli carnea, nu o fierbi puțin, nu o cureți, nu o lași la macerat, eventual.

Consecința va fi aceea că acest tip de proză se va pierde, este dată uitării imediat: după ce ai citit o știre, o dai uitării, nu mai este de actualitate, vine alta.

Sunt un susținător al literaturii românești, dar, comparând cu prozele unor autori străini contemporani, simt că ceva se pierde și cred ca va mai continua procesul acesta al pierderii...