Bestsellerul Plansul lui Nietzsche a fost ecranizat in anul 2007 in regia lui Pinchas Perry, cu Armand Assante si Ben Cross in rolurile principale.

 

Friedrich Nietzsche, filozof care a marcat Europa moderna, un medic tanar numit Sigmund Freud, Joseph Breuer, mentorul lui Freud si unul dintre intemeietorii psihoterapiei, si fascinanta Lou Andreas-Salome, muza capricioasa a lui Nietzsche, sunt protagonistii unui roman indraznet, impletind adevarul istoric si fictiunea in atmosfera Vienei fin de siecle.
 

Irvin D. Yalom s-a nascut la 13 iunie 1931, la Washington, intr-o familie de emigranti rusi. Desi fascinat de literatura, alege o cariera medicala, la presiunile familiei, singura concesie pe care o face vocatiei sale umaniste fiind specializarea in psihiatrie. Devine un eminent psihoterapeut, publicand numeroase lucrari de specialitate, cele mai cunoscute fiind The Theory and Practice of Group Psychotherapy (1970), tradusa in douasprezece limbi, si Existential Psychotherapy (1980), dar si volume de povestiri: Love's Executioner and Other Tales of Psychotherapy (1989) si Momma and the Meaning of Life (1999). Debutul sau ca romancier cu Plansul lui Nietzsche (When Nietzsche Wept, 1992; Humanitas, 1995, 2006) suscita entuziasmul publicului si al criticii, devenind bestseller international si primind in 1993 The Commonwealth Club of California Gold Medal pentru cel mai bun roman. Minciuni pe canapea (Lying on the Couch, 1996), cel de-al doilea roman pe care il semneaza, este o radiografie a relatiilor care se pot naste intre terapeut si pacient si a consecintelor acestora. Inspirat tot de universul fascinant al psyche-ului, Minciuni pe canapea reafirma vocatia si originalitatea artistica a lui Yalom, fapt confirmat si de publicarea operelor sale de fictiune in douazeci de tari. In 2005 i-a aparut cel de-al treilea roman, The Schopenhauer Cure. In prezent, Yalom este profesor emerit de psihiatrie la Stanford University, California. |

Traducere din limba engleza de Luana Schidu

 

"- Hai sa nu vorbim despre om la modul abstract, insista Breuer, ci despre un singur om in carne si oase - acest pacient al meu. Luati in consideratie situatia sa. Mai are doar cateva zile sau saptamani de trait! Ce sens are sa-i vorbesti despre optiuni?

Neintimidat, Nietzsche raspunse pe loc.

- Daca nu stie ca va muri, cum poate pacientul dumneavoastra sa decida cum sa moara?

- Cum sa moara, domnule profesor?

- Da, trebuie sa decida cum sa infrunte moartea: sa discute cu ceilalti, sa dea sfaturi, sa spuna lucrurile pe care le-a pastrat pentru a le spune inainte de moarte, sa-si ia ramas-bun de la ceilalti, sau sa fie singur, sa planga, sa sfideze moartea, s-o blesteme, sa-i fie recunoscator.

- Dumneavoastra discutati un ideal, o abstractie, iar eu trebuie sa ingrijesc individul, omul in carne si oase. Stiu ca va muri, si ca va muri in dureri mari, in scurta vreme. De ce sa-l terorizez cu asta? Mai presus de orice, trebuie pastrata speranta. Si cine altcineva decat medicul poate sa intretina. speranta?

- Speranta? Speranta e raul final! Nietzsche aproape ca tipa. In cartea mea Omenesc, prea omenesc sugeram ca atunci cand cutia Pandorei s-a deschis si relele pe care Zeus le pusese inauntru s-au imprastiat in lumea omului, a mai ramas, nestiut de nimeni, un ultim rau: speranta. Inca de atunci, omul a gresit privind cutia si continutul ei de speranta drept un sipet al norocului. Dar noi am uitat ca dorinta lui Zeus era ca omul sa continue sa se chinuie. Speranta e cel mai rau dintre rele pentru ca ea prelungeste chinul.

- Sugestia dumneavoastra este deci ca un muribund ar trebui sa-si scurteze viata daca doreste.

- Asta e o optiune posibila, dar numai in lumina unei cunoasteri complete.

Breuer se simti triumfator. Avusese rabdare. Lasase lucrurile sa se desfasoare in voie. Iar acum putea vedea rasplata strategiei sale ! Discutia mergea exact in directia dorita de el.

- Va referiti la sinucidere, domnule profesor. Sa fie sinuciderea o optiune?

Din nou, Nietzsche raspunse ferm si clar.

- Fiecare persoana are dreptul la propria moarte. Si fiecare trebuie sa dispuna de ea in felul sau. Probabil - doar probabil - ca exista un drept in virtutea caruia putem lua viata unui om. Dar nu exista nici un drept prin care putem lua moartea unui om. Asta nu e alinare. Asta-i cruzime!

Breuer insista.

- Va fi vreodata sinuciderea optiunea dumneavoastra?

- E greu sa mori. Am simtit intotdeauna ca recompensa finala a celui mort este ca nu va mai muri!

- Recompensa finala a celui mort: ca nu va mai muri!

Breuer dadu aprobator din cap, se intoarse la birou, se aseza si lua tocul: Pot sa notez asta?

- Da, bineinteles. Dar sa nu ma plagiez singur. Nu am creat acum aceasta fraza. Ea apare alta carte a mea, Stiinta voioasa.

Lui Breuer nu-i venea sa creada ca are atata noroc. In ultimele cateva minute Nietzsche mentionase amandoua cartile pe care i le daduse Lou Salome.”