A fugit doamna Marculescu.
Cum, pe unde? Nimeni n‑a vazut nimic.
A lasat ceva in urma, o umbrela, un strigat de salvare?
Nu, nimic, nici macar un semn, o dara… A plecat, s‑a fofilat prin intuneric, de acum va fi lipsa la apel.
Si Moise, chemati‑l atunci pe el... Domnule inspector, mi‑e greu sa va spun, nici el nu mai vine, a disparut pe intinderi, pe camp...
Si Tenorul, care tinea totul in spatele lui? Poate fi gasit mai usor, pe el ne‑am mai putea baza.
Se aude‑un tren, nu stiam ca aveti cale ferata. E ca si cand n‑am avea‑o, e veche, s‑a subrezit si vin trenuri rar pe ea, opresc, nu opresc?
Mi‑ati spus c‑as putea sa fac o baie. Aveti un rau, curge undeva o apa? Au fost odata maluri frumoase - maracinii parca murmurau, apa era curata, limpede, din tufisuri sareau iepuri - si doamne care cantau asa de frumos cantece nationale, colinde, ce sa va spun, tot felul..., trecutul nostru... Dar acum, balarii si ochi care pandesc...

De asta ii era frica lui, de asta punea atatea intrebari. Dar trebuia sa plece, sa deschida usa si sa iasa afara. Statia era pierduta intre campuri, ca o omida ratacita printre crengi. Atatea drumuri care cine stie unde duceau? Nici nu astepta pe nimeni, nici nu avea unde se duce. Dar trebuia sa plece, sa se mistuie, sa fie‑n rand cu lumea. Impiegatul ii mai spuse o data ca poate sa ramana. Asteptam impreuna un tren, daca vine, vine, daca nu, asteptam mai departe. Dar el deja plecase pe unul din acele drumuri. Cu fiecare clipa se indeparta. Se vedea tot mai putin, tot mai stins. In birou suna telefonul. O voce, un anunt... Nici de data asta nu vine...