Cred ca lui Alexandru ii era frica de telefon. La telefonul fix prefera sa raspunda altcineva din familie inaintea lui, caci il socotea un punct vulnerabil prin care oricine ii putea intra in intimitatea casei. Cat despre telefonul mobil, nici nu putea fi vorba: era singurul dintre prieteni care nu avea asa ceva. Cred ca in mintea lui mobilul era o fisura in blindaj, o fisura prin care intrau cei care voiau sa-i fure Timpul lui, hotii de Timp.
A ramas celebra unica tentativa a unui prieten, mai excentric, de a dota Prozatorul cu un telefon portabil. L-a cautat acasa, dar a aflat ca este la pescuit. L-a gasit pe malul apei, cu ochii atintiti pe pluta. L-a salutat.
– Ce vrei? l-a intrebat Alexandru, iritat.
– Am venit sa-ti fac un cadou, i-a raspuns prietenul si i-a intins o cutie colorata, stralucitoare, fatoasa.
Prozatorul a lasat undita jos, a deschis cutia, a luat telefonul in mana si l-a chestionat pe generosul prieten. A aflat ca aparatul e „nou-nout”, performant, nicidecum vreun „second hand”, ca are si cartela in el si ca e un dar „din inima” pentru el. Alexandru a mai vrut sa stie:
– Mi-l dai cu imprumut, pe cate zile?
– Nu cu imprumut, ti-l daruiesc!
– Adica de acum inainte e telefonul meu, imi apartine?
– Sigur ca da.
– Si pot sa fac ce vreau cu el, n-o sa mi-l ceri inapoi?
– E al tau, n-o sa ti-l cer inapoi niciodata.
Prietenul i-a format numarul, iar telefonul a inceput sa sune in mana lui Alexandru. El a zambit si… a aruncat telefonul care suna in apa, aproape de pluta. Apoi a luat undita in mana, i-a intins cutia goala prietenului generos si i-a facut semn sa plece ca-i deranjeaza pestii.
Ce are a face istorioara despre telefon cu poezia?
Foarte multe, cel putin in mintea mea. Caci prietenul meu a avut o relatie cu totul deosebita cu poezia. Si nu gresesc deloc spunand ca intotdeauna mi s-a parut un pic exagerat respectul lui pentru poezie.
Cred ca lui Alexandru ii era frica de poezie.
A intrat in literatura ca poet. Avea o biblioteca foarte buna (exigenta) de poezie. A tradus multa poezie in romana. Stia multe poezii pe de rost.
De cate ori, rar, scria cate o poezie, ma cauta, ma baga intr-o carciuma si mi-o citea. Eu cand scriu o poezie si o citesc prietenilor am o voce de invingator. El avea in voce un ton de confesional, ca si cum ar fi facut un pacat si astepta o inevitabila pedeapsa. Scria rar si-mi citea poezia oarecum scuzandu-se, oarecum cutremurat, ca el nu a vrut, dar a fost obligat.
Acum e pentru intaia oara cand vad poeziile lui Alexandru Vlad adunate la un loc. Acum abia inteleg de ce ii era frica de propria-i poezie. Caci poezia lui e plina de semne prin care i se parea ca este avertizat ca cineva incearca sa-i fure „lumina ascunsa in lucruri”.
Fiecare poezie a lui e o fisura prin care razbate rasuflarea lumii de dincolo. Ca si cum in miez de noapte ar fi auzit telefonul sunand de sub apa. Si in receptor s-ar fi amestecat de-a valma mesajele de extrema urgenta ale clenilor, mrenelor, porcusorilor, carasilor si serpilor de apa, cei cu capul plin de flori, ca un mormant.

Ion Muresan