Adevarata placă turnantă a poeziei noastre de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, Iosif a putut fi considerat modernizatorul la noi al baladei romantice germane, care a ajuns (și pe această cale) la Radu Stanca și St. Aug. Doinas. În Istoria lui, I. Negoitescu citează Clopotele din Nürnberg, o poezie scrisă în 1911, după o călătorie în Germania (cum aflăm din scrisoarea pe care poetul o adresează editorului său, Emil Cioflec).

 

Criticului i se pare că poezia „sună a bune traduceri din vechiul lirism german“ și că Radu Stanca „va realiza baladismul său superior“, „pornind de aici“. Doinas a cunoscut și comentat unele din traducerile lui Iosif, e drept, pe cele din Shakespeare. […] Traducerile sunt excepționale. Nimeni înainte de Ion Pillat n-a tradus mai mult și mai divers. - Nicolae Manolescu

 

Importanța lui Iosif în literatura și cultura noastră nu trebuie căutată neapărat în sectorul liricii de inspirație sămănătoristă. Un asemenea personaj discret, modest, timorat în a se afirma, cum a fost autorul, poate fi însă un bun traducător al creației altora.

 

Traducerile - și nu producțiile proprii - reprezintă partea cea mai solidă din opera acestui autor. Lipsită în bună parte de o personalitate proprie, bine conturată, Iosif caută mereu să se ascundă într-una de împrumut, așa cum încearcă să ilustreze și tematica impusă de sămănătorism. Acest alter-ego mai puternic, mai nobil a fost, în cazul autorului nostru, în primul rând poetul romantic german Heinrich Heine, din care Iosif a tradus mult, uneori ca în Vedenia sau Cavalerul, cu rezultate mai mult decât notabile. G. Călinescu însuși, altfel zgârcit cu aprecierile, nu ezită să considere activitatea de traducător a lui Iosif „magistrală“. - Oana Soare