Stefan Octavian Iosif (1875-1913) a fost poet si traducator, membru fondator al Societatii Scriitorilor Romani. Volume precum Patriarhale (1901), Romante din Heine (1901), Poezii (1902), Din zile mari (1905), Credinte (1905) i-au adus reputatia de poet in epoca. S-a remarcat insa si ca traducator de poezie franceza, germana si maghiara.

    „Daca poemele epice (Din zile mari) ori patriotice (La arme), ca si proza (…) si publicistica — schite, note, amintiri (Caragiale pe scena Ateneului Roman!) etc. — sunt astazi fara interes literar, poezia si traducerile fac din St.O. Iosif un personaj inconturnabil in orice istorie literara. (…) Originalitatea poeziei lui Iosif consta intr-un lirism al naturii nu fara note sociale. Poetul este un melancolic care se lasa cu placere convins ca viata trebuie traita. Traducerile sunt exceptionale. Nimeni inainte de Ion Pillat n-a tradus mai mult si mai divers. Iosif stia bine nemteste si ungureste (a tradus din Petofi), invatase, dupa propria marturisire, englezeste ca sa-l traduca pe Shakespeare si se descurca, ajutat de Anghel, in franceza.”  NICOLAE MANOLESCU

Fragment:

"Cand seara in ceasuri de singuratate...

Cand seara-n ceasuri de singuratate
Imi sprijin fruntea visator pe mana,
Povesti strabune, cantece uitate,
Cu glasuri de tilinci indepartate,
Imi amagesc iar gandul si ma-ngana,
Si-atunci te vad plutind surazatoare
Din negura de vremi basmuitoare...

Esti tu, izvor de noua poezie,
Prilej de ganduri vechi, urzite iara,
O, dragalasa muza populara!
In ochii tai e cer senin de vara,
Si fermecata mea copilarie
Mi-o readuci, de tine-ademenita...
Fii dar la vatra mea binevenita!

Ca-n alte vremi si-acum fa sa coboare
Asupra-mi iarasi linistea dorita,
Sa uit de tot, uitat de-orice ispita,
Sa-mi para lumea pajiste-nflorita
Si orice zi sa-mi fie sarbatoare,
Sa pot trai, strain de glasul urii,
ca un copil cuminte al naturii...