Karen Stone si-a pierdut si cariera, si sotul. La cincizeci de ani, tot ce-i mai ramane de facut e sa se plimbe fara tinta pe strazile Romei saracite de razboi, curtata de nobile scapatate care vor sa-i „procure” bogatei vaduve din America tineri italieni cu care sa-si petreaca a doua parte a noii ei vieti. Prinsa intre forta propriilor dorinte si frica de a nu pierde demnitatea de suprafata a vietii sale anterioare, fosta actrita se vede purtata dintr-o deriva in alta in acest impecabil studiu asupra degradarii.
    Primul roman al lui Tennessee Williams nu are deci nimic dintr-un debut literar. Primavara la Roma a doamnei Stone pastreaza aceeasi mana sigura ca-n piesele care l-au facut celebru, acelasi ochi pentru disfunctional si pentru instabilitate, aceeasi abilitate de a patrunde in spatele valului de respectabilitate sociala pentru a gasi drama si durerea.

    „Splendid scrisa, precisa, scurta, completa si frumoasa.” - Gore Vidal
    Fragment din romanul "Primavara la Roma a doamnei Stone" de Tennessee Williams:

    ”Intr-o dupa-amiaza tarzie de primavara, doamna Stone facu surprinzatoarea descoperire ca o furtuna puternica suflase prin ungherele mintii ei si risipise toate acele nume si chipuri in cele patru vanturi si in cele sapte colturi ale lumii. Tocmai coborase din masina pe o bordura de pe Via Veneto si se pregatea sa intre la croitoreasa cand o voce de femeie o striga pe numele mic. O clipa mai tarziu a fost prinsa de brat de catre o persoana, pe care doar foarte vag isi aducea aminte sa o mai fi vazut undeva inainte. Isi ascunse esecul tinerii de minte sub o flecareala rapida. Dar trecura cateva minute pana cand se dumiri ca aceasta nu era o simpla cunostinta. Facuse parte din acel cerc intim de prieteni pe care sotii Stone ii considerau „gasca" lor. Era Julia Mcllhenny, iar insotitorul ei, marele om ca o broasca plutind dezagreabil in spatele unui trabuc, era un fost partener de afaceri care „se amestecase" invariabil in reprezentatiile doamnei Stone. Nu ii recunoscu. Pentru cateva minute nu avu nici cea mai vaga idee cine erau. Cand isi aduse aminte, enormitatea acestui lapsus o vlagui. Ii dadura lacrimile. „Oh, Julia", murmura ea, aducandu-si in sfarsit aminte de numele micutei femei durdulii. „Julia, trebuie sa-ti spun ceva.” O lua pe femeie deoparte si, dintr-un motiv de neinteles, incepu sa nascoceasca o minciuna despre ea insasi. Ii povesti ca suferea de o tumoare maligna, de care se operase, dar ca tumoarea recidivase. Nu avea sa mai traiasca mult. Cand femeia o intreba unde se gasea tumoarea sau cand doar avu impresia ca o intrebase unde, ii raspunse ca era o tumoare pe uter. Ii povesti ca uterul ii fusese extirpat, dar tumoarea era mult prea avansata si se extinsese si la celelalte organe. In timp ce nascocea minciuna aceasta, doamna Stone simtea ceva asemanator cu bucuria, o senzatie de libertate salbatica pe care o cunoscuse doar uneori [...]”