Prizoniera in Teheran. Cum am supravietuit intr-o inchisoare iraniana

Bestseller international
 
In ianuarie 1982, Marina Moradi-Bakht, pe atunci in virsta de 16 ani, este arestata, apoi torturata si condamnata la moarte pentru crime politice: protestase la scoala impreuna cu alti tineri atunci cind, in urma revolutiei din Iran, propaganda islamica si studierea Coranului devenisera mai importante decit disciplinele de invatamint. In sinistra inchisoare Evin din Teheran, Ali, unul dintre anchetatorii care interogheaza deti-nutii, se indragosteste de ea si o salveaza din fata plutonului de executie folosindu-si legaturile cu ayatollahul Khomeini. Pretul pe care i-l cere in schimb este covirsitor: va trebui sa-l ia de sot si sa se converteasca la religia islamica. Altfel, nu doar ea, ci intreaga ei familie si Andre Nemat, tinarul pe care il iubeste, vor avea de suferit. Marina va trebui sa accepte si, din condamnata la moarte, va deveni prizoniera pe viata a statului iranian si a barbatului care tine in miini soarta ei si a familiei sale. Dramatice, pline de pasiune si sensibilitate, amintirile ei au fost traduse si publicate in zeci de tari din intreaga lume.
 
„Marina Nemat spune o poveste sfisietoare despre iertare, speranta si dragoste rabdatoare; ea da glas istoriilor nespuse, trecute sub tacere de revolutia din Iran.” (Publishers Weekly)

Traducere de Madalina Sofron si Cristina Popescu
Fragment din carte:

"Daca am avut vreodata indoieli cu privire la faptul ca am povestit ce s-a intamplat, acestea s-au spulberat in vara anului 2005, cand am cunoscut un cuplu de iranieni in vizita la cineva. Ne-am simtit bine in prezenta lor si am discutat despre lucruri obisnuite: serviciu, piata imobiliara, educarea copiilor... Cand, pe seara, s-a lasat prea rece ca sa mai stam afara, am intrat in casa pentru desert. In timp ce ne servea cafeaua, gazda m-a intrebat cum mai mergea cartea si femeia iraniana, Parisa, a vrut sa stie despre ce era vorba.
— Cand aveam 16 ani, am fost arestata si am fost prizonier politic la Evin timp de doi ani. Despre asta scriu, i-am raspuns.
Parisa a palit.
— Te simti bine? am intrebat-o.
A ezitat o clipa, apoi mi-a spus ca si ea fusese inchisa cateva luni la Evin.
Toti cei care erau de fata au tacut, uitandu-se la noi.
Parisa si cu mine am descoperit ca fuseseram inchise in acelasi timp, in zone diferite din aceeasi cladire. l-am pomenit numele catorva dintre colegele mele de celula, dar nu le cunostea, iar ea mi-a povestit despre prietenele ei din inchisoare, pe care eu nu le stiam. Cu toate acestea, impartaseam amintiri cu privire la anumite evenimente care erau bine cunoscute majoritatii prizonierilor de la Evin. Mi-a marturisit ca era prima data cand vorbea cu cineva despre experientele din inchisoare.
— Nimeni nu vorbeste despre asta, mi-a spus.
Exact aceeasi tacere ma tinuse si pe mine captiva mai bine de douazeci de ani.
Cand am fost eliberata de la Evin, familia mea s-a purtat de parca totul ar fi fost in regula. Nimeni nu pomenea de inchisoare. Nu m-a intrebat nimeni „Ce-ai patit?". Tanjeam sa le povestesc cum fusese viata mea acolo, dar nu stiam de unde sa incep. "