Dupa complexul triptic romanesc Dulce ca pelinul (2008), inca insuficient abordat de critica, stefan Mitroi ne propune o carte deliberat „realista”: Recviem pentru Tanase, mai degraba o nuvela romanesca despre lumea de azi, dar si un convenabil interludiu scriitoricesc. Romanul „reflecta” metonimic realitatea unui judet din sudul Romaniei. In fapt, romancierul doreste sa surprinda actualitatea, bazata pe o mentalitate tribala, independent de zona geografica, si unde clanurile ingemanate, functionand endogamic, in terifiante retele si noduri de putere, conduc piramidal balcanica noastra tara. Linia realista nu cred ca poate fi negata, iar din ea cititorul va putea absorbi verosimilitatea ca pe un tranchilizant compensator si oportun. Iata si o parafraza: „Sunt romani si nimic din ce e romanesc nu le e strain”. stefan Mitroi mizeaza, asadar, in buna parte, pe lectura de identificare, pe voluptatea prin care ne eliberam constiinta consumand vulgaritatea si miasmele descompunerii umanitatii din Celalalt.

Un bun romancier nu-si poate insa intinde inabil o asemenea capcana. El trebuie sa invinga tentatia primara a jurnalismului de tabloid, precum si ispita poligrafiei. Aici intervine, necesar si salvator, a doua stirpe de realism, realismul fantastic, de care autorul nu s-a dezis niciodata. stefan Mitroi reuseste, ca nici un alt prozator roman actual, sa alterneze relatarea frusta (cu „duhoarea” ei insuportabila) cu magia unor scurte naratiuni ce par a izvori dintr-un imaginar infantil, din fanteziile jules-verninene ale zborului cu balonul, din exceptionalele povesti ale arborilor lui Petrus, din viata unor oameni marunti care nu inceteaza insa sa viseze. Altfel spus, sa faca aceasta lume fictional suportabila, caci, cum spunea Saramago (scriitorul predilect al prozatorului), „visurile oamenilor sunt acelea care tin inca omenirea pe orbita” .

Dan Caragea