Regele cel Intelept. Se dedica tuturor copiilor care isi iubesc parintii.

UNDEVA, INTR-UN TINUT INDEPARTAT, traia un rege cum nu mai era altul pe lume. Era destept foc suveranul acela. Stia cate-n luna si-n stele. I se duse vestea ca povestea. Caci era om cu mintea ascutita si cu vorba ingrijita. Nu degeaba i se spunea Regele cel Intelept. Veneau sa-i ceara sfatul de la printi si crai vestiti, pana la oameni simpli si necajiti. Auzira de el in cele mai indepartate colturi ale lumii. Cum le spunea si le brodea Maria Sa, mai rar putea cineva.
Intr-o zi, batura la poarta palatului trei frati necajiti. Amarati de soarta, dar si de cearta. Cerura, nici mai mult, nici mai putin, sa intre la rege dupa judecata dreapta. Iata care le era necazul.
Inainte sa-si dea obstescul sfarsit, batranul lor tata lasa cu limba de moarte drept mostenire trei lucruri: un covor, un flaut si o mantie. Dar, chiar in clipa in care deschise gura sa faca imparteala, muribundul isi incredinta sufletul bunului Dumnezeu. De vina fu moartea, care, grabita cum era, nu avu timp de sporovaiala lui. Cei trei feciori ramasera nedumeriti. S-au gandit cat s-au gandit, pana au obosit.

Ilustratii de Stela Damaschin-Popa
Fragment din carte:

"— Pe cine apara ostenii mei? Tu cine esti, de indraznesti sa-ntrebi?
Si-atunci, de dupa zidul de copaci, se auzi o voce ca un susur de izvor:
— Tata, fii pe pace! E om bun. Sa intre.
Copacul razboinic se supuse fara pic de ezitare. Si, ridicandu-si coroana, ordona:
— Osteni, lasati-l!
Ca prin minune, copacii se dara la o parte, iar frunzele si iarba de langa tulpinile lor se prefacura intr-un covor des si moale, presarat cu mii si mii de flori care mai de care mai alese. Omul se minuna la culme! Nu-si credea ochilor cele vazute. Covorul pe care calca semana leit cu cel lasat de tatal sau drept mostenire. Ducea pana intr-o poiana, catre un razboi de tesut cu totul si cu totul din aur. La el lucra o copila de-o frumusete rapitoare. La vederea unei asemenea privelisti, fratelui mai mare i se taie respiratia. Tanara il privi curioasa cu ochii sai negri ca cicoarea. Parul ei matasos si lung, de culoarea abanosului, se rasfira frumos in valuri peste umeri. Purta o rochie dintr-un voal de o finete nemaiintalnita. Omul isi pierdu darul vorbirii.
— Bine ai venit, drumetule, grai frumoasa fata. Stiam ca vei veni. "