A discuta despre resemnare, asa cum intentionam sa o facem in randurile urmatoare, presupune, inainte de toate, o punere in tema etimologica a carei aparenta gratuitate este ridicata, usor si rapid, de trimiterile si deschiderile ideatice pe care le poate antama un atare demers. De origine latina, termenul polisemantic resigno, -are, ce sta la originea cuvantului francez resignation si a dat "resemnarea" in limba romana, inseamna "a anula", "a renunta (la)", "a restitui" in sensul de "a da inapoi" ceva primit anterior, respectiv remiterea dintr-o insarcinare, respectiv o supunere totala. Din acest punct de vedere, resemnarea reduce la un stadiu anterior, ea fiind literalmente o "rescriere a unui pact facut", ceea ce implica o delasare si o acceptare, o referire neconditionata la trecut, o raportare statica si evident impotenta in fata inevitabilului, exprimata prin uzitata formula "m-am razgandit", deci, "n-ai ce-i face".
Din punct de vedere pragmatic, resemnarea nu este niciodata proactiva (decat cel mult la nivel verbal afisat rebarbativ si tupeist), ea se vede plasata mai degraba pe versantul pasiv al omului ce se simte "ca frunza-n vant", la cheremul curentilor destinali sau furtunilor vietii ("pe ale vietii valuri", cu alte cuvinte). Un astfel de om nu are o corabie cu panze si carma cu ajutorul careia sa navigheze prin viata; el se percepe mai degraba ca avand la dispozitie doar un colac de salvare sau o pluta amarata si incropita in pripa, ce abia il tine deasupra valurilor; astfel, el pluteste in bataia vantului sau a curentilor, in cea mai deplina deriva existentiala. Data fiind atare concepere ineluctabila a sortii, un astfel de om pluteste, de cele mai multe ori la limita, pe ale vietii valuri, dar nu are posibilitatea si cu atat mai putin capacitatea de a-si lua destinul in maini pentru a deveni carmaciul propriei sale existente. Un fel de "traieste clipa" dinspre versantul laissez-faire. - [din Introducere]