Descoperim in Evanghelia dupa Ioan ca marea lucrare a divinitatii, destinata lumii, este darul vietii. Dumnezeu are viata in sine insusi si in el se gaseste originea ultima a faptului de a fi si de a avea parte de experienta. Conceptul crestin de viata nu este insa intreg, decat daca adaugam si notiunea de lumina a vietii. Pentru revelatia crestina, a exista si a avea parte de experienta nu epuizeaza sensul conceptului de viata. Abia progresul existentei si al experientei in directia descoperirii slavei divine, adica, a frumusetii, puterii si intelepciunii lui Dumnezeu, completeaza aceasta notiune si ii confera adevaratul ei inteles. Stagnarea, sub acest raport, este mai degraba o forma a mortii, ceea ce inseamna ca viata, in sens crestin, este strans legata de lumina vietii, de intelegerea sensului si a semnificatiei existentei. In consecinta, darul vietii este puterea lui Dumnezeu de a ridica din moarte, prin suflarea gurii lui, niste fantome ale nefiintei, care nu vin totusi din nimic ca dintr-o sursa a lor, ci se ivesc din Dumnezeu pe fundalul marginirii, adica, in spatiul limitarii.