Proprietatea este un drept elastic, adaptabil la interesele societatii. Indiferent ca este privita ca suma a prerogativelor pe care le confera asupra unui bun sau ca relatie de apartenenta, proprietatea ramane unul dintre drepturile naturale, inviolabile si sacre ale omului. Aproprierea individuala a bunurilor constituie o evolutie in domeniul proprietatii, dat fiind ca aproprierea colectiva, cunoscuta ca prima forma posibila de apropriere, chiar daca este expresia interesului unei colectivitati, reprezinta o modalitate de nivelare a aproprierii individuale. In societatile democratice, cele doua forme de apropriere sunt obligate sa coexiste; relatia lor nu este sau nu ar trebui sa fie una antagonica, ci complementara. Atunci cand aproprierea colectiva serveste intr-o mai mare masura intereselor societatii, aproprierea individuala trece in plan secund. Niciodata insa aceasta forma de apropriere nu trebuie sa dispara, deoarece reprezinta o garantie a libertatii individului in societate, un indicator de evolutie sociala si de bunastare materiala. Limitele dreptului de proprietate sunt cele care contureaza sfera de libertate a individului in relatia cu bunurile sale si permit afirmarea functiei sociale a proprietatiii. Rolul limitelor in exercitarea dreptului de proprietate este de a echilibra interesele individuale intre ele sau de a concilia interesele individuale cu interesul general, in scopul optimizarii accesului la utilitatile oferite de bunuri. Prin contractul social indivizii se obliga sa respecte legile cetatii, fiecare trebuind sa isi exercite dreptul astfel incat si ceilalti sa isi poata exercita propriul drept. Fiind restrangeri in exercitarea proprietatii, limitele trebuie sa fie minim invazive si insotite de plata unor compensatii sau despa-gubiri juste. Proprietatii i se recunoaste un continut specific, exprimat prin tripticul usus, fructus si abusus, care se manifesta fata de terti cu opozabilitatea erga omnes a dreptului real. Atunci cand legea prevede o limita in exercitarea dreptului de proprietate, forta dreptului nu este stirbita, deoarece caracterul sau absolut devine manifest in noul contur determinat de limitele sale. Intruziunea puterii altei persoane in exercitarea prerogativelor proprietatii creeaza un nou cadru de libertate a proprietarului in relatie cu bunul sau, in care dreptul ramane unul absolut. Aceasta libertate nu este arbitrara, manifestarea dreptului fiind posibila numai in limitele permise de lege, in scopul realizarii si al protejarii binelui comun. Iata ca limitarea proprietatii private devine instrumentul prin care insasi garantia libertatii individuale devine posibila. Libertatea proprietarului in relatia cu bunul sau nu poate fi asigurata decat daca dreptul de proprietate este clar conturat, iar acest lucru este realizabil prin limitele sale. - [din Cuvant introductiv]