Parcurgerea diverselor etape de evolutie si dezvoltare ale ritmului muzical ca fenomen artistic, de la inceputuri si pina in zilele noastre, nu este un lucru atit de usor. Greutati imense stau in calea oricarui cercetator care se angajeaza pe acest drum.
Mai intii lipsa de documente si de date pentru mii si mii de ani de existenta a omenirii constituie o piedica aproape de netrecut, caci, in general, acestea nu ne sint la dispozitieie decit numai pentru aproximativ 30 de secole inainte. Or, vIrsta omenirii, si deci si a acesteia, se intinde departe, cu mult peste cele trei milenii de cind incepem sa avem unele vestigii si monumente care ne graiesc direct despre trecutul muzicii. Pentru acea indepartata evolutie a artei muzicale, echivalenta cu inceputurile culturii umane, nu avem un document, nici o marturie.
Charles-Marie Widor, urmarind originea muzicii la egipteni — unul dintre popoarele cu o cultura infloritoare — afirma, pe buna dreptate :
,Noi cunoastem putin despre originile muzicii. Sculptura egipteana ne prezinta un numar destul de mare de instrumente ; am exhumat o serie de morminte ale regilor. Muzeul poseda flaute vechi de 15 secole inaintea erei noastre, tobe — fara indoiala — ceva mai putin vechi, apoi trei harpe, dintre care una, cea mai completa si mai eleganta, s-a pastrat ca prin miracol. Din nefericire insa, nici un papirus, nici un bazorelief, nici o inscriptie nu ne dezvaluie secretul cantilenelor redate de aceste flaute, ritmul acelor tobe, ammpaniamentul harpelor.
In zadar am intreba obeliscul din Piata Concordiei — acest contemporan al lui Moise a auzit asemenea cantilene, caci el ramIne mut".
Insasi patrunderea antichitatii grecesti, care avea o teorie dezvoltata despre ritm, constituie azi, din lipsa de documente, o greutate si — ceea ce ar parea nefiresc — nici stiinta muzicala a evului mediu nu ne ofera date complete privitoare la subiectul nostru.
Creatia muzicala relativ redusa pe care ne-au transmis-o cei vechi, si chiar medievalii, n-a fost insotita de considerente teoretice mai substantiale in ceea ce priveste ritmul.

Fragment:

" Ritmul în polifonie

Emanciparea ritmului ca element stilistic în compoziţie

Polifonia, prin definiţie, este creatia muzicală pe mai multe voci, fiecare reprezent'ind o linie melodică proprie.
Cu alte cuvinte, in polifonie se suprapun mai multe melodii, de unde implicit — şi mai multe ritmuri de structuri diferite.
Ea constituie una dintre marile cuceriri ale artei muzicale, pasul spre arta modernă, urmind după monofonia lui cantus planus care dominase multă vreme creaţia medievală.
In fapt, după ce cantul gregorian oprise pentru moment evoluţia în care se angajase atît de promiţător antichitatea elină, muzica inregistrează prin polifonie un nou avint, care o va purta spre realizări şi cuceriri fără prccedent.
Istoriceşte — aşa cum am mai arătat — apariţia polifoniei se situează fit creaţia secolului XII, cand noul stil Incepe să-şi definească structural caracteristicile.
Mulţi consideră şi astăzi drept epocă de aur creaţia polifonică a secolelor XIV—XVII, in special polifonia vocală a Renaşterii (sec. XVI—XVII), cand arta muzicală se afirmă printre cele mai puternice realizări ale spiritului uman.
Melodia, adevărata regină a muzicii mijlocul cel mai expresiv al acestei arte — domină acum totul : gîndirea orizontală, liberă, neinfluenţată fiind de efectul negativ al barei de măsură cu timpii ei accentuaţi, precum si gîndirea verticală (polifonică), ce se caracteriza prin clocotul viu desprins din suprapunerea de melodii diferite.
Concomitent, tehnica instrumentală prinde a se dezvolta din ce in ce mai mult, venind in intimpinarea compozitorului care deţine acum mijloace de lucru mai bogate în expresie. Drept consecinţă, în această etapă inregistram delimitarea precisă a creaţiei muzicale pe cele două mari genuri :creaţia pentru voci (vocală) şi creaţia pentru instrumente (instrumentală)., fiecare evoluind prin forme arhitecturale proprii. "