Un roman-parabola, o carte despre dragoste si constiinta, o cronica de familie cu accente autobiografice traversand un secol de istorie tumultuoasa, in care vocea care se impune apartine unei femei. In 2016, Scara lui Iakov a castigat, in cadrul Premiilor Bolsaia Kniga, Locul al treilea si Premiul cititorilor. Este tradus in peste douazeci de tari.

 

Nora, tanara scenografa si mama singura, gaseste la moartea bunicii ei un cufar vechi, de care uita ani intregi. In 2011, cand il deschide, descopera scrisorile si jurnalele bunicului sau, Iakov Osetki, care fusese deportat in Siberia. Citindu-le, simte o mare afinitate cu bunicul pe care l-a intalnit o singura data, iar destinul acestuia o face sa-si puna intrebari despre propria viata, si mai cu seama una: pana la ce punct traiectoria fiintei poate fi determinata de genele sale?

Scara lui Iakov este povestea a patru generatii ce se desfasoara intr-o alternanta continua a planurilor, un caleidoscop de iubiri, tradari, idealuri, culpe, suferinta, arta si intrebari fara raspuns, in care istoria este omniprezenta, mereu personaj principal.

Fragment din cartea "Scara lui Iakov" de Ludmila Ulitkaia:

 

"Iurik crestea si, odata cu el, crestea si Nora, nefiind zi in care sa nu-si dea seama cat de mult ii datora fiului ei. Cand mamele si dadacele vorbeau despre educatie in timp ce insoteau copiii la plimbare pe bulevard, ea nu facea decat sa zambeasca - pricepuse destul de repede ca baiatul o educa pe ea mult mai mult decat il educa ea pe el. Trebuia sa fie rabdatoare in fiecare zi, desi nu era deloc calma din fire, fiind nevoita mereu sa invete sa se stapaneasca. Asprimea ei, neacceptarea vointei sau macar a sfaturilor altora complicasera mult relatiile cu mama sa in anii adolescentei - invata acum sa priveasca lucrurile de pe pozitia lui Iurik, un copil de doi ani, de cinci ani, elev in clasa intai...

Din primele zile dupa nasterea lui Iurik, Nora isi traise viata impreuna cu fiul ei, fapt la care contribuise din plin sacul-marsupiu daruit de Marina Cipkovskaia. Baiatul o insotise pe Nora la expozitii, la teatru, in vizita. In anii aceia, ciudatul sac albastru, prins la braul Norei, fusese adus din strainatate, dar in anii urmatori a devenit un obiect banal, care a contribuit la aparitia unei relatii noi intre mama si copil - copiii nu mai erau lasati acasa cu dadaca, bunica sau vecina, ci erau dusi in locuri in care nici prin gand nu-ti trecea sa apari cu ei. Sacul-marsupiu, desi ii lasa mamei oarece libertate, o lega si mai strans de copil. Nora studiase problema cand baiatul incepuse sa mearga. Desi invatat cu mersul, Iurik nu voia si pace sa mareasca distanta dintre el mama. Nora folosise o noua strategie total opusa celei dinainte - cand Iurik facea un pas, ea marea distanta facand inca un pas inainte... Asa il invatase sa fie independent si chiar reusise sa mareasca distanta, cunoscand prea bine riscul real al inchistarii in sine, al izolarii de ceilalti. Baiatul prinsese destul de repede gustul libertatii.

Taisia isi petrecea din ce in ce mai mult timp la Nora, avantajele fiind reciproce. Pana nu demult Taisia avusese o norma si jumatate la policlinica, acum Nora ii ceru sa treaca la norma intreaga si s-o lase libera doua zile pe saptamana. Taisia accepta, desi avea impresia ca Nora era prea severa cu Iurik, asa ca nu scapa ocazia sa-si rasfete pupilul din rasputeri. Cu tot rasfatul, Iurik devenise destul de independent, Nora incurajandu-i initiativele proprii. Si cum il lasa in voia lui, ei i se parea cateodata ca-l vede in el pe Vitia inchis in sine, nevrand sau nestiind cum sa comunice cu ceilalti. Baiatul accepta cu greu sa se apropie de oameni straini, trecea destula vreme pana sa-l strige pe nume pe copilul cu care se juca in fiecare zi in curte. Era in stare sa se joace singur multa vreme fara sa simta nevoia unei companii."