Fragment: 

 

    „CAPITOLUL 11

    CAMERA MAMEI 

 

    Morgan zambi din nou, dar mie mi s-a urcat gheara din piept in gat si m-am simtit cuprins de panica: lumea s-a invartit in jurul meu. Fara sa ma gandesc, m-am intors si am rupt-o la fuga spre usa. Odata iesit afara, am continuat sa fug pe poteca in jos, cu pietrisul scrasnindu-mi sub talpi. Cand am ajuns la poarta, m-am uitat inapoi. El statea in pragul usii capelei. Chipul ii era in intuneric, asa ca nu i-am putut vedea expresia, dar a ridicat mana stanga si mi-a facut la revedere. Genul de semn pe care il faci unui prieten.

    Eu nu i-am raspuns in acelasi fel. Doar am deschis poarta si am pornit sa cobor dealul, cu un valmasag de ganduri si de emotii in minte. Innebuneam cand ma gandeam ca tata ar putea fi deja mort. Sa fi avut dreptate Morgan? Cum era un necromant, invocase oare spiritul cuiva mort care sa-i fi spus asta? Refuzam sa cred si am incercat sa-mi alung gandul in strafundurile constiintei.

    Si de ce fugisem? Ar fi trebuit sa raman pe loc si sa-i spun ce credeam despre el. Dar mi se pusese un nod in gat, iar picioarele ma purtasera pe usa afara, mai inainte sa fi avut timp sa ma gandesc. Nu pentru ca imi fusese teama de el, chiar daca imi daduse fiori sa-l aud spunand lucruri din acestea in capela, la lumina palpaitoare a lumanarilor din spatele lui. Ci pentru ca primisem deodata o veste ca asta. 

    Nu-mi amintesc mare lucru despre restul calatoriei, in afara de faptul ca parea sa se faca din ce in ce mai frig si vantul sa bata din ce in ce mai puternic. A doua zi, pe inserat, vantul carmi spre nord-est, iar cerul paru incarcat de zapada.”