Concepand poezie ca pe o rostire speciala, implicand anumite virtuti si trairi de un sublim aparte, Lidia Zadeh Petrescu, urmand vocile suprarealiste ale temperamentului sau, a reusit sa dea celor mai firesti dintre poemele si volumele sale o desfasurare de ritual, cand grav-melancolic, cand dulce-suav, acolo unde gandurile, tristetile, erorile sunt transformate intr-un instrument lucid de analiza poetica. Autoarea, dublata de ipostaza de plasticiana postmoderna, poseda curajul deplin al sinceritatii. Pentru ea, mergand pe urmele lui Baudelaire si al lui Saint John Perse sau chiar al Sylviei Plath, poezia e o planta acvatica, dar care aspira spre cer, spre limanul luminii. Atat de subtil este ispitita puritatea si in doze atat de fragile, incat se poate vorbi de un motiv psihologic absorbant creat si el dintr-un simt comun al hranirii involuntare al paradoxurilor. Pe urmele lui Kafka si Milan Fernandez, scriitoare si pictor in egala masura, supune cititorul la o adevarata "cruzime" a interiorizarii si deci a rostirii acelei puritati poetice absolute. Prin vastele incaperi ale poemelor, autoarea trece cu pasi egali, masurand cu finete trecerea orelor, intr-un ritm poetic cursiv, ca si cum in prealabil s-ar imbata cu acordurile muzicale de un rafinament si o sensibilitate aparte. - Armand Steriadi, critic de arta