Recitindu-l pe Ionel Teodoreanu, am avut mereu in minte sensul ascuns pe care, contempland tablourile lui Poussin, Erwin Panofsky il redescoperea in miezul utopiei arcadice - Et in Arcadia ego -, si anume sensul unei fericiri prezente amenintate de moarte acolo unde exista toate semnele nostalgiei, ale reproiectarii fericirii in trecut si printr-o particulara soteriologie, in universul cartii. Medelenismul arcadic al lui Teodoreanu l-am citit prin confruntarea cu antimedelenismul lumii care-l inconjoara, iar tensiunea creatoare care rezulta de aici construieste nu numai personaje memorabile, o modernitate spectrala, ci si inefabilul unei sensibilitati inserate in contextul crepuscular al unei Moldove ce se duce si ne seduce. (Angelo Mitchievici)