In cazul lui Vlad III Dracula (Tepes) (1431-1476), istoriografia romaneasca se afla in fata uneia dintre acele personalitati ce raman, in perpetuitate, controversate. Si asta deoarece faima de care se "bucura" in Occident este bazata pe legenda cruzimii sale inspaimantatoare, in vreme ce romanii simt ca el a fost mai degraba o figura "pozitiva" a istoriei nationale. Pentru ei, domnia lui in Tara Romaneasca este doar un capitol - dintre multele - din cronica luptei de stavilire a presiunii externe (maghiare si otomane in secolul al XV-lea), in scopul pastrarii independentei de stat (si chiar - va striga istoricul roman - de stavilire a inaintarii otomanilor spre Europa Occidentala).

 

De aici si incapacitatea - vadita - a constiintei romanesti de a impaca in aceeasi fiinta cele doua laturi ale personalitatii domnitorului: pe de o parte, acceptarea existentei Raului, ilustrat de textele care vorbesc despre cruzimea sa - celebre inca din timpul vietii sale - si, pe de alta parte, a Binelui, ilustrat de ratiunile de stat in slujba carora s-ar parea ca el a pus aceasta cruzime.

 

Problema s-a evidentiat odata cu alegerea metodei de expunere a materialului documentar destinat posteritatii. Ea a fost impusa de catre istoricul Ioan Bogdan cu aproximativ un secol in urma, devenind una dintre traditiile istoriografiei romanesti. I. Bogdan, care insa n-a avut nicio problema in a lucra cu "cruzimea" domnitorului, a impartit documentele in doua sectiuni: pe de o parte, izvoarele politice si diplomatice, si pe de alta parte, naratiunile - celebre in Rusia si Germania - care descriu cruzimile domnitorului. Aceasta impartire este pastrata cu sfintenie de catre istoricii romani pana astazi.

 

Dar se impune o alegere. Istoricul trebuie sa se hotarasca intre a folosi naratiunile rusesti si germane sau a le abandona. Insa tocmai acest lucru nu se intampla: el nici nu foloseste "legendele" ca material documentar, nici nu le abandoneaza filologilor.

 

Carena nu este doar o chestiune de "metoda"; ea are talcuri mai adanci. Respingerea de catre constiinta romaneasca a acestei fiinte cu doua capete antagoniste pe acelasi trup - asa cum reiese din cercetarea izvoarelor - se datoreaza unei imposibilitati psihologice. Intr-o istorie in care stramosii nostri luptau cu Darius la Marea Neagra in anul 600 i.Hr., era de asteptat ca ei sa fi acoperit, psihologic vorbind, multe "pete albe" pe harta sufletului romanesc (citeste: omenesc). Si, desi este un lucru acceptat ca romanii sunt un popor bland, n-ar trebui deloc sa ne rusinam de aparitia intre noi si a unui "tiran sangeros". De ce nu pot lucra istoricii romani cu aceasta parte "intunecata" a personalitatii lui Vlad III?

 

Nascuta dintr-un complex de inferioritate, neincrederea noului intelectual roman in destinul poporului sau a generat o mentalitate de asediat, care avea sa se adanceasca in timp. Romanii, prezentand un voievod "expurgat" de partea sa fioroasa - ocupandu-se de "legenda" ca si cum n-ar avea nimic de-a face cu Vlad III - dau expresie tocmai acestei constiinte asediate. (Se pare ca nimanui nu-i trece prin gand ca, in majoritatea cazurilor, autorii scriu despre Vlad III mai ales datorita celebritatii sale! Iar aceasta celebritate este data nu in primul rand de faptele strict istorice, transmise de "documente", ci, in mod expres, de legenda! Ei bine, cum se spune, nu poti arde o lumanare la ambele capete.)

 

Dar pierderea majora care survine in urma acestui refuz de acceptare este tocmai faptul ca personalitatea lui Vlad III - complexa, dar mai ales speciala, chiar si pentru epoca sa - nu poate fi descifrata printr-o abordare unilaterala si ramane de neinteles. Cu asemenea "limite nationale" - care, printr-un fenomen ciudat, iau calea agresiunii - este evident ca nu se poate reconstitui acea psihologie particulara (de doua ori: a unei epoci si a unui om, aparent bizar). Pentru ca, daca cercetam bine "legenda" cruzimii sale, vedem ca aceasta nu este cu foarte mult peste nivelul cu care epoca lui era obisnuita - argument adus in discutie cu insistenta de istoricii romani. Atunci? Nu au vrut, oare, contemporanii, apasand atat de mult pe faptele crude si pe caracterul sangeros al domnitorului roman, sa exprime, de fapt, uimirea lor in fata unui caracter care i-a surprins prin anumite trasaturi pentru care nu aveau mijloace de intelegere?