Autoarea bestsellerurilor Zuleiha deschide ochii și Copiii de pe Volga.

 

„Un fel de Arcă a lui Noe”, după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flămândă și sărăcită spre Samarkand dobândește de-a lungul călătoriei proporții mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci și despre salvarea sufletelor. Și despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigașul unora dintre părinții orfanilor pe care-i are în grijă, trebuie să lupte, pentru a-i salva pe copii, cu răul absolut, care se înfățișează sub diferite chipuri: foamete, molimă, trădare, crimă. Sentimentul de pericol permanent e însoțit de momente neașteptate de tandrețe și iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emoționante dovezi de sacrificiu personal.

 

Anul 1923. Tânăra Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă de șase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kizilkum și munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekişti, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță - într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și de acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina.

 

Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieții bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre trenurile lui Dzerjinski. Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat și m-a bântuit mereu este aceasta: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adâncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înțeleg. Eu scriu romane, pe de o parte, pentru a răspunde la întrebări personale. Dar, pe de altă parte, istoria familiei mele este legată de istoria altor familii și este similară chiar cu a lor. Și poate că, răspunzând la întrebările mele, răspund și la ale celorlalți. - Guzel Iahina

 

Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărâmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final. - Elena Kostiukovici

 

Misiunea terapeutică pe care și-o ia asupra sa Guzel Iahina în acest roman este, într-un anumit sens, aceeași pe care și-au asumat-o Ahmatova și Soljenițîn în Rusia, dar și autori care au abordat tema sclaviei în America ori a Holocaustului, precum Toni Morrison sau William Styron. Iar sensibilitatea față de astfel de teme este în sine marca unui mare scriitor. - gorky.media

 

Pe cititorul romanului Trenul spre Samarkand îl așteaptă un nou vârtej de trăiri, o nouă călătorie prin timp și spațiu. Fapte și documente istorice susțin ficțiunea așa cum traversele mențin stabilitatea șinelor de tren. Și se naște o realitate artistică foarte credibilă. Eroi care au trăit cu un veac în urmă pun o întrebare care-l tulbură și pe omul modern: Cum trebuie să fie iubirea? Activă? Oarbă? Răbdătoare? Necruțătoare? - Procitenie

 

Traducere din limba rusă de Luana Schidu.

 

Fragment din cartea „Trenul spre Samarkand” de Guzel Iahina:

 

„Îndată ce ultimul soldat a sărit din vagonul-infirmerie pe pământ, Deev i-a făcut semn cu mâna mecanicului din cabină: dă-i drumul!

Și locomotiva deja se urnește, lovindu-și tampoanele. Roțile alunecă pe șine, făcând primul cot. Clădirea mică a gării se ondulează și rămâne încet în urmă, baionetele soldaților se leagănă haotic. Oare chiar vor reuși să plece? Oare vor pătrunde acum în nesfârșita stepă a Orenburgului, unde n-o mai ajungă nici controlorii cu puști, nici depeșele cu ordine?

Bine-ar fi! Dar soldații nici nu apucaseră să ajungă în gară, că Belaia a dat buzna în vagonul fetelor. Iar când Deev, cu o întârziere de numai o clipă, a zburat în urma ei, deja era cățărată pe priciurile de jos și se uita cercetător în cele de sus. Fetele încă mai scânceau, liniștindu-se după plânsetele colective, dar știau că pe ea n-o pot păcăli cu trucuri ieftine. Așa că s-au dat la o parte supuse și au coborât, dezvăluind privirilor comisarului pe intrușii speriați.

Un intrus. Al doilea. Al treilea...

- Deev, opriți trenul!

- Nici nu mă gândesc.

Exact o secundă a stat Belaia pe gânduri încotro să alerge: afară din „ghirlandă”, în Donnguzul care era încă aproape, unde așteptau și telegraful, și soldații din unitatea antiretragere, sau în capătul eșalonului, la locomotivă, ca să ordone personal oprirea.

Exact o secundă s-a gândit și Deev la același lucru. A hotărât ca, dacă Belaia sare din tren, să nu aștepte. Să se ducă pe capul mecanicului și, fie răstindu-se la el, fie chiar amenințându-l cu revolverul, să-l oblige să accelereze până la limită. Să fugă, să fugă până nu se mai văd - căutați-ne pe urmă în stepă!

A înțeles și comisarul, sau poate a citit ceva în ochii lui, așa că a pornit nu înapoi, spre gară, ci înainte, prin vagoane, spre locomotivă.

Deev, după ea. Au zburat pe coridoare, îmbrâncindu-i pe copiii nimeriți în cale, ba chiar și pe surori. Strigând scuze, abia auzite în zarva iscată. Împiedicându-se și sprijinindu-se de priciuri, care se clătinau, amenințând să-i lovească. Ușile se trânteau după ei, ca niște aripi de pasăre.

Un vagon de pasageri. Al doilea. Al treilea...

În vagonul de comandă, Deev și-a încordat mușchii, alergând și mai repede, și-a aruncat mâinile în față și le-a încleștat pe trupul comisarului, care continua să fugă.

Belaia s-a împotrivit și s-a zbătut în strânsoarea lui, încercând să se elibereze, dar a lipit-o de el și a tras-o în compartiment. A tras-o mult timp: Belaia se agăța de tocul ușii, de ușa care se tot mișca - iar el o trăgea furios, smucind-o la dreapta și la stânga, ca s-o smulgă din prag. Într-un târziu a reușit, s-a trântit pe sofa, trântind-o și pe femeie alături.

Nu și-a luat mâinile de pe ea, ținându-le strâns în jurul centurii comisarului. Hât! acum nu mai cuprindeau numai centura, ci și coatele, ca să nu se mai poată apuca de tot ce nimerea. Au stat așa câteva clipe, strâns lipiți și repetând fiecare curbele trupului celuilalt: spinarea ei, pe pieptul lui. Fața lui Deev era îngropată în buclele grele ale comisarului. Iar ea stătea o clipă nemișcată, apoi iar încerca să se smulgă... Și iar... Și iar. Părea că în mâinile lui Deev se zbate o imensă inimă sălbatică.

Mușchii îl dureau și îi tresăreau ca după o muncă grea. Dar pesemne obosise și Belaia, zbaterile au devenit mai slabe și s-au potolit, s-au potolit... Apoi nu s-a mai smucit - a rămas culcată, așteptând.

Și Deev a rămas culcat, așteptând. Timpul lucra în favoarea lui: cu fiecare bătaie a roților și cu fiecare înaintare a vagonului se îndepărtau de baionetele soldaților. Cu fiecare respirație. Cu fiecare mișcare a corpului ei sau al lui.”