Versurile, aceste fosile purtand "memoria insomniilor"... Volumul Tu, adica eu (Vinea, 2019), semnat de Marina Dumitrescu, scapara in frisonul poetic imagini emblematice, in care se-ntretaie urme, omenesti, dumnezeiesti.
Prezente se-ntrepatrund: tot impreuna tot toamna / printre copacii in flacari, fiecare intr-o lupta cu ingerul celuilalt, spre dobandirea isihiei: fiecare / la tranta cu singuratatea celuilalt / ce liniste s-ar lasa pe neasteptate. Gestul isi raspandeste stralucirea chenotica: sterge-mi penumbrele (...) scoate-ma / din fotografii, mai sloboda / ca niciodata nicaieri cad / in genunchi.
Zgomotul strazii se estompeaza, intr-o eflorescenta cu patina adancimilor: zumzetul strazii / absent, toate florile negre, in care celalalt e ascunzisul perfect: ne-am ascuns / ca strutii intr-o / imbratisare, fara de care s-ar salbatici / pe dinauntru cristalele. Amintirile cauta febril o rememorare de taina: vrem sa-ti cunoastem raiul (...) / noi, amintirile tale, pentru care se roaga miezul pietrei din noi. Printre primele flori de visin / imprastiate de vant, irumpe simtamantul de gratie al starii descoperite in fata lui Dumnezeu si al vorbirii cu El: ce bine imi cunosti / dantela marginirilor. Intalnirea de la rascruce trece la limita lumea in poezie, odata cu un dar inefabil: totul a trecut in poezie, mereu / ai lasat de la Tine acel ceva si o activare a conditiei euharistice: e firesc sa se rupa cate ceva din mine / oridecateori (...) multumesc. Marturisirea "handicapului" existential in raport cu starea paradisiaca zugravita de dimineata care nu a tradat niciodata are loc firesc, cu smerenie si speranta.
In felul ei unic, poezia apare ca un "survol al tamaduirii", la care cititorul e invitat sa participe. - Florin Caragiu