Aventura, sentiment, lacrimi si rasete, emotia cinematografului si minunile unei natiuni care reusea sa viseze cu ochii deschisi, cu ajutorul celui mai iubit vagabond din toate timpurile.

Intr-o seara de Craciun, Moartea il viziteaza pe Charlie Chaplin in casa lui din Elvetia. Marele actor si regizor e trecut de optzeci de ani, dar are un fiu inca mic si ar vrea sa-l vada crescand. Intr-o clipa de curaj, Chaplin ii propune un pact Batranei Doamne: daca va reusi sa o faca sa rida, va castiga inca un an de viata. Incepe astfel un dans cu Moartea, iar in noaptea aceea nu-l va salva tehnica experimentata a actorului, ci comicul involuntar starnit de suferintele varstei. Dar problema e departe de a fi rezolvata: an dupa an, de Craciun, Batrana se va intoarce sa-l ia, asa ca va trebui sa-i provoace macar un hohot de ras. In asteptarea intalnirii fatale, Chaplin ii scrie fiului o scrisoare lunga si plina de pasiune. Vrea sa-i spuna povestea reala a trecutului sau, cea pe care nimeni n-a auzit-o vreodata, si iata ca din cuvintele sale se intrupeaza aventura rocambolesca a unei vieti si tabloul unei epoci revolutionare.

Fragment din roman:

"Si uite-asa am ajuns in Ciudad de la Iglesia de Nuestra Senora de Los Angeles sobra la Porziuncola de Asis. Acum intelegi de ce i-au scurtat numele doar in Los Angeles. Am luat o camera la Los Alamitos Hotel, linga Great Northern. Il administra un barbat cu ochii migdalati si gura mare. „DOMNUL HOOD NU OFERA LOCURI DE DORMIT CERSETORILOR" era mottoul sau. Ca sa-l linistesc, i-am dat un avans. O vreme, picioarele mele au fost libere sa colinde dupa placul lor pe strazile acelui oras, fara obligatii si fara program. Imi placea sa izolez unele femei in multime, cum se opreau in fata vreunei vitrine, si sa ghicesc totul despre ele: virsta, ocupatia, tonul vocii, modul in care s-ar fi asezat pe un pat sau si-ar fi pus picior peste picior intr-un restaurant. Uneori imi indreptam zimbetul spre ele, dar fara nici un scop, si eram fericit daca vreuna imi zimbea la rindul ei, indepartindu-se in lumina inserarii. Ma simteam grozav de bine. Strain printre straini si, cumva, pentru intiia oara acasa. Aerul primaverii imi transmitea o euforie pe care n-o simtisem niciodata. O euforie si o solitudine pe care puteam sa mi le recunosc in multimea anonima care ma inconjura. Doar cind treceam prin fata firmei unui teatru imi simteam inima de parca i-ar fi sarit lantul, dar imi era de ajuns sa maresc pasul ca sa uit de aceasta senzatie.
Chiar daca imi dadusem demisia de la tipografia lui Willie, am hotarit ca nu voi inceta sa-mi continui instruirea, inca foarte precara. De cind nu le mai faceam, am inceput sa cumpar cartile de la anticari. Avusesem dintotdeauna o slabiciune pentru tarabele pline cu volume ingalbenite, mirosind a beci. Acum, cind stiam de cita munca era nevoie, ma durea sa le vad abandonate pe o masuta, de parca s-ar fi comis o nedreptate. Alegeam si ma lasam ales de cele care costau mai putin - de obicei vechi tratate de filosofie sau manuale de yoga - si le citeam pe nerasuflate, de la cap la coada, fara nici o ordine, pentru ca nu aveam profesori. Scrisori, dialoguri, fragmente, jurnale de seducatori... Numele lui Epicur, Platon, Kierkegaard, Nietzsche mi-au devenit familiare ca niste tovarasi de betii.
Mult mai rapid decit ar fi prevazut oricine, mi-am cheltuit pe carti toti banii pe care-i cistigasem in acele luni. In ziua in care ar fi trebuit sa achit chiria, in buzunar imi ramasesera numai zece banuti. Domnului Hood i-am lasat drept garantie valiza si toate lucrurile mele, dar nu si vioara. Nu stiu la ce-mi folosesc cartile tale, a spus. Iti dau o zi, altfel n-o sa-ti mai vezi chilotii tot restul vietii. "