Primul Razboi Mondial a maturat imperiile stravechi ale Europei si a transformat continentul intr-un laborator asezat peste un urias cimitir. Dintre ruinele Ancien Regime-ului, politicienii le-au promis maselor, emancipate si mobilizate ca niciodata pana atunci, o societate mai dreapta si un stat care sa le apartina. Dar lupta neobosita ce a urmat, intre cele trei ideologii rivale – democratia liberala, comunismul si fascismul –, care se vedeau fiecare drept menita pentru a reface societatea, continentul si lumea, sub forma unei Noi Ordini impuse omenirii, avea sa dureze cea mai mare parte a secolului XX. Astazi, locuitorii continentului european se bucura de o remarcabila combinatie intre libertatea individuala, solidaritatea sociala si pace. Daca europenii vor izbuti sa renunte la dorinta lor disperata de a gasi o singura definitie functionala a lor insisi si daca vor izbuti sa accepte un loc ceva mai modest in lume, se vor putea reconcilia mai usor cu diversitatea si cu disensiunile care vor face parte din viitorul lor la fel de mult cum au facut parte si din trecut.

 

Oricine mai crede ca istoria Europei e triumful liberalismului si al democratiei ar trebui sa citeasca acest studiu despre secolul XX european ca leagan al barbariei. - New Statesman

Nucleul argumentatiei sale este ca secolul XX a fost martorul unei lupte fundamentale intre liberalism, fascism si comunism... - Sunday Telegraph
 

Mark Mazower este un istoric britanic specializat in Grecia moderna, secolul XX european si istorie internationala. A studiat afaceri internationale la Centrul din Bologna al Universitatii Johns Hopkins si are un doctorat in istorie moderna la Oxford. In prezent este profesor de istorie la Universitatea Columbia si la Colegiul Birkbeck din Londra. Publica articole si recenzii pe teme de istorie si chestiuni contemporane in Financial Times, The Guardian, London Review of Books, The Nation si The New Republic. 

Fragment din volumul 'Umbre peste Europa. Democratie si totalitarism in secolul XX" de Mark Mazower:

 

"Destramarea marilor imperii

 

„Daca ma-ntrebati care este tara mea natala - scria dramaturgul Odon von Horvath, autorul Povestirilor din Padurea Vieneza va raspund astfel: m-am nascut la Fiume, am crescut la Belgrad, Budapesta, Pressburg, Viena si Munchen si am pasaport unguresc; dar patrie nu am. Sunt un amestec foarte caracteristic de vechi austro-ungar: concomitent maghiar, croat, german si ceh; tara mea este Ungaria, limba materna - germana."

Von Horvath avea dreptate: nu era nimic neobisnuit in ascendenta lui. La sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, orasul habsburgic Cernauti era locuit de unguri, ucraineni, romani, polonezi si germani. Mai departe spre sud, docherii otomani din Salonic vorbeau in mod curent sase-sapte limbi; in oras traiau circa 70000 de evrei, alaturi de greci, armeni, turci, albanezi si bulgari. Aceasta atmosfera poliglota era ceva comun in Europa Rasariteana, ale carei metropole si orase erau un talmes-balmes de religii si grupuri etnice. Pe masura ce nationalismul castiga teren ca doctrina, problemele pe care le puneau asemenea comunitati provocau discutii printre politicieni si politologi deopotriva: cum puteau fi compatibilizate sistemele constitutionale si administrative ale marilor imperii multietnice si multireligioase cu amplificarea din ce in ce mai vizibila a sentimentului national, care se raspandea peste Europa, catre est?

In cursul secolului XIX, nationalismul incepuse deja sa corodeze mai vechile sentimente religioase ori dinastice, de care odinioara depindeau loialitatile imperiale. Razvratirile din Balcanii otomani condusesera la formarea Greciei, Serbiei si Bulgariei; revolutiile din 1848 demonstrasera puterea nationalismelor german, itlaian si maghiar In Europa Centrala, in timp ce revolta poloneza din 1863 aratase profunzimea resentimentelor din acea tara fata de stapanirea ruseasca. Esecul neoabsolutismului habsburgic din anii 1850 a subliniat imposibilitatea darii timpului inapoi, la nivelul secolului XVIII.

Conducatorii de imperii aveau doua strategii la indemana pentru a face fata inaintarii nationalismului. Una era sa creeze noi nationalisme, de aceasta data imperiale - turcificarea Imperiului Otoman, rusificarea taramurilor tariste, maghiarizarea jumatatii unguresti a Monarhiei Duale habsburgice. Asemenea politici vizau crearea unor imperii moderne, centralizate."