Ne preced existența ca specie cu sute de mii de ani, reprezintă peste 99% din masa biosferei, reprezintă măcar parțial un simbol al posibilității vieții, pentru că sunt esențiale ca sursă de hrană, producătoare de oxigen și energie (elemente care stau la baza dezvoltării organismelor complexe și a metabolismului). Cu toate acestea, plantele, deși sunt acceptate, utilizate, uneori admirate, s-au aflat mereu într-un con de umbră din punct de vedere al importanței și al locului perceput în piramida lumii vii. Sedentare, tăcute, aparent lipsite de sensibilitate, cu mijloace de comunicare mult prea subtile, plantele au fost mai degrabă ignorate, trecute cu vederea, atât de marile religii cât și, mai târziu, de scriitori, filosofi și chiar de oamenii de știință. Așa cum sugerează Stefano Mancuso și Alessandra Viola, într-un memorabil volum publicat în limba română la Editura Art, secolul care va urma, în plină criză ecologică și climatică va fi unul în care plantele vor reintra în atenția noastră și-și vor căpăta demnitatea pe care o merită și care oglindește, de fapt, importanța lor, la nivel planetar, în ceea ce privește lumea vie.

Cartea lui Mancuso și Viola are ca subtitlu provocator: inteligența lumii vegetale. Deși ar putea părea o folosire mult prea optimistă sau , poate chiar de-a dreptul abuzivă a termenului de inteligență, cei doi cercetători își argumentează sistematic poziția, pornind de la o serie de definiții generale. În ciuda aspectului fragil și rudimentar, plantele sunt de fapt organisme complexe, capabile de a recepta lumea într-o manieră mult mai subtilă, de a gestiona strategii de supraviețuire, de a comunica și chiar de a lua decizii, chiar dacă într-o manieră care ne poate scăpa la prima vedere. Unul dintre motivele pentru care atât creștinismul, cât și islamul, scriitori, filosofi sau oameni de știință (Mendel și McClintock, doi cercetători cunoscuți care au făcut experimente pe plante și au jucat un rol imens în dezvoltarea geneticii au beneficiat mai degrabă de recunoaștere retrospectivă pentru meritele lor) n-au dat prea mare atenție plantelor (deși Carl Linneus, Charles Darwin și Frank Darwin au încercat să spargă o serie de prejudecăți) e mai degrabă ideologic: pur și simplu plantele au adoptat o altă strategie de evoluție, spre deosebire de organismele animale și apoi umane, care le-au descalificat, prin caracterul lor diferit și îndepărtat de experiențele familiare și, ulterior, purtătoare ale mărcii inteligenței în lumea vie. Comparând chiar cele mai elementare forme de viață (unicelulare) ale celor două regnuri, vegetal, respectiv animal, parameciul (supranumit neuronul înotător) respectiv euglena verde, cercetătorii au părut mai interesați și mai curioși în ceea ce privește competențele parameciului.

Așa cum sugerează Mancuso și Viola, diferențele majore și barajul psihologic în ceea ce privește raportarea noastră la plante sunt legate în primul rând de strategiile profund diferite de supraviețuire: plantele sunt organisme autotrofe (sunt autosuficiente în procurarea hranei), sedentare, pasive și lente prin contrast cu animalele sau oamenii care sunt heterotrofi, mobili, sensibili, comunicativi. Doar că la o privire mai atentă, în contextul unei lecții accesibile și memorabile prin descoperirile recente din biologie pe care ne-o oferă cei doi autori, putem să identificăm paralelisme interesante și să răsturnăm miturile care ne-au ținut, afectiv și cognitiv, la o oarecare distanță de plante. Unul dintre cele mai mari obstacole în înțelegerea plantelor e legat de faptul că plantele, prin dezvoltarea lor statică s-au adaptat în consecință: nu beneficiază de organe specializate, ci sunt mai degrabă structuri modulare repetate (ceea ce le permite să se regenereze și să supraviețuiască chiar și atunci când peste 90 % din plantă e distrusă sau mâncată de un erbivor). Cu chiar și fără asemenea organe specializate, și plantele sunt capabile să simtă lumea: să vadă (este cunoscut fenomenul de fototropism pozitiv al tulpinii, respectiv fototropism negativ al rădăcinii, fundat pe structuri numite fitocromi), să emită BVOC (substanțe biogenic volatile) -omologul simțului olfactiv, să simtă gust (mai ales plantele carnivore, care se dezvoltă în medii sărace în azot), să răspundă tactil(precum Mimosa pudica, plantă care își retrage frunzele când e atinsă) și chiar să audă (adică să perceapă vibrațiile și chiar să emită zgomote prin rădăcinile în care se rup pereți celulari, pentru a coordona un anumit tip de comportament organizat). Pe lângă simțurile cunoscute, plantele sunt de fapt mult mai rafinate senzorial decât noi: așa cum sugerează cei doi autori, plantele par să aibă peste alte 15 simțuri capabile să detecteze umiditatea, câmpuri electromagnetice, gravitaționale sau să decodifice proprietăți ale unor substanțe chimice.

Plantele sunt, așadar, sensibile dar sunt capabile și de comunicare. Există comunicare electrică, hidraulică și chimică în organismul unei plante (prin sistemele de transport al apei și al nutrienților se propagă semnale importante între rădăcină, tulpină și frunze, astfel că plantele pot să se adapteze și să pregătească răspunsuri adecvate în funcție de cantitatea de apă disponibilă sau de umiditate). Plantele comunică între ele, își recunosc rudele (nevoia evolutivă de a conserva și proteja materialul genetic similar le fac să evite competiția și lupta între rude, fapt documentat de experimentele în care plante crescute din aceleași semințe, într-un perimetru redus nu și-au dezvoltat rădăcini ramificate pentru a înstăpâni un teritoriu cât mai bogat în minerale), dialoghează cu plante din specii diferite (simbioza este un mecanism de cooperare cunoscut în lumea vegetală, mai ales între ciuperci și rădăcina altor plante) dar și cu bacterii (cu bacteriile fixatoare de azot se produce un adevărat ritual dialogal chimic, pentru că nu toate bacteriile sunt prietenoase iar plantele au coduri speciale pentru a le detecta pe cele cu care pot coopera). Atunci când sunt atacate, plantele găsesc strategiile de comunicare prin care să se protejeze: fie reacționează la insecte/organisme erbivore modificând compoziția chimică a frunzelor, fie produc substanțe volatile care să avertizeze alte plante de pericol sau, cel mai interesant, elaborează substanțe care să atragă alți dușmani ai prădătorului (cazul prezentat, al porumbului care își înfruntă adversarii rădăcinii chemând în ajutor, prin producție cariofilinei, o specie de viermi este fascinant). Desigur, când vine vorba de reproducere, plantele, prin natura lor statică, ce nu le-ar permite răspândirea materialului genetic sunt cât se poate de ingenioase: unele sunt oneste și răsplătesc vectorii din lumea animală sau a insectelor care împrăștie polenul, altele sunt înșelătoare și folosesc iluzionismul și strategii de captură pentru a-și împrăștia materialul genetic.

Așadar, plantele se folosesc de transportori, au capacitatea să ocolească obstacolele, să se ajute între ele, să captureze alte viețuitoare prin strategii ingenioase. Dincolo de aspectul aparent imobil și insensibil, plantele ascund atât de multe mistere. Ele sunt, în opinia lui Mancuso și Viola un soi de inteligențe similare cu cele extraterestre, pentru noi oamenii, prin multitudinea de necunoscute pe care le ascund în felul în care percep și interacționează cu lumea. Reconsiderarea importanței și protecției lor în secolul pe care îl traversăm ar putea să ne ofere mai mult decât plantele ne-au oferit până acum (hrană, oxigen, energie, delectare estetică): modele de inspirație pentru dezvoltarea unor tehnologii noi (aplicabile în tratamentul bolilor, dezvoltarea unor noi materiale și forme de energie nepoluantă, printre altele). După lectura volumului lui Mancuso și Viola, nu poți decât să dai dreptate autorilor: verdele pare, într-adevăr, să fie de-a dreptul uimitor.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro